Am fost de curând la o piesă de teatru la Godot Cafe în Centrul Vechi. Din capul locului vreau să spun că e unul dintre cele mai interesante proiecte culturale de după Revoluţie. Întotdeauna trebuie să-ţi faci rezervare şi aproape toate piesele sunt excelente şi bine jucate.
Dar nu şi ultima, e vorba de piesa ”Fragil” (reasons to be pretty) de Neil LaBute (foto). Această piesă a fost un succes în SUA. Se joacă pe Brodway şi a luat şi un Tony Award, un prestigios premiu pentru dramaturgie.
Într-adevăr, şi piesa originală pune accentul pe limbajul liber al zilelor noastre, dar traducerea şi adaptarea în limba română au transformat această poveste într-o armă.
Nu a fost jucată prost, ba chiar dimpotrivă, dar limbajul folosit a fost extrem de agresiv şi, de multe ori, gratuit. Mi-e greu să cred că aşa comunicăm în zilele noastre. În primul rând ar fi obositor să înjuri la foc automat.Dar nu despre piesă vreau să vorbesc, ci despre o tendinţă subtilă din societatea noastră în care oameni inteligenţi şi educaţi folosesc un limbaj vulgar şi violent în mod gratuit şi repetat. Se poate observa asta şi în filme. În mult premiata producţie ”Poziţia copilului” sunt minute de dialog neverosimil.
Oricît ţi-ai urâ mama, mi-e greu să cred că spectatorul poate accepta convenţia că aşa se vorbeşte în familia unui medic şi a unui arhitect. Se întâmplă asta şi în literatură. Înjuratură e folosită ca figură de stil, deşi, de cele mai multe ori, sună ca dracu.Nu sunt puritan, e normal ca artist să cauţi mijloace cât mai convingătoare să-ţi susţii viziunea, conceptele, opera, dar, ca întotdeauna, exagerarea se întoarce împotriva creatorului.
Nu mai vorbesc aici de limbajul folosit pe unele bloguri.
Sunt tot felul de autori care, de multe ori, nici măcar nu sunt mediocri, scriu super, dar îşi îneacă ideile într-o mare de vulgaritate încât eşti nevoit să te detaşezi rapid şi scîrbit. Partea cea mai tare la aceşti scriitori e faptul că se ascund sub mantia anonimatului, atât ei cât şi comentatorii lor. E destul de târziu să te apuci să imiţi stilul lui Radu Aldulescu, promotorul exprimării brutale în literatura noastră, dar dacă îl citiţi, veţi descoperi că nu e deloc vulgar, pur şi simplu descrie ţesătura murdară a vieţii.Aşa că, pe lângă mitocănia unor personaje hipermediatizate din categoria Gigi Becali, suntem asaltaţi şi de agresivitatea de limbaj din lumea culturală care dă realităţii o tuşă şi mai groasă de care nu cred că mai avea nevoie.
Posteaza comentariu