Am citit părerile celor care nu sunt de acord cu cei care-şi pun găleţi cu apă şi gheaţă pe cap.
Poate au dreptate, poate nu. Dar, în mod sigur, n-au niciun haz. E normal să refuzi o provocare, să nu ai chef să participi, dar, pare prea mult să te pronunţi împotrivă, să cauţi argumente filosofice, stricându-le cheful celor care se distreazăi. E şi ăsta un mode de a distruge o petrecere.Probabil că nu mi-aş fi pus niciodată o găleată cu apă rece pe cap dacă nu aş fi văzut entuziasmul fiicei mele. Chiar a fost fericită, curioasă şi îşi dorea din tot sufletul să participe. Un joc frumos de care o să-şi amintească toată viaţa.
Are grijă Facebook de asta. Aş vrea şi eu astăzi să-mi amintesc de un moment haios din vara anului 1977, dar îmi amintesc doar cutremurul din primăvară. Din vara anului 1975 îmi amintesc inundaţiile. Amintirile mele au mai mult legătură cu situaţii dramatice şi întâmplări triste, deşi pot spune că m-am şi distrat în copilăria mea, dar, cumva, momentele acelea le-am pierdut odată cu trecerea timpului.Prin această campanie, fiica mea a avut şansă să fie solidară cu oameni aflaţi în suferinţă fără să sufere şi ea, să investească într-o cauză umanitară din banii economisiţi de ea, să se distreze într-o după-amiază caldă de vară şi să posteze un filmuleţ despre care va vorbi cu prietenii şi cu colegii.
E puţin? E mult?Dacă mă gândesc bine, aş fi vrut şi eu ca în urmă cu 35 de ani tatăl meu să-şi toarne o găleată cu apă rece pe cap în faţa noastră, a copiilor, să renunţe pentru o zi la seriozitatea prăfuită impusă de un regim totalitar.
Pe lângă toate celelalte, aş dori să le mulţumesc celor care mi-au oferit oportunitatea să particip la această campanie pentru că m-am simţit din nou copil, iar vara a fost mult mai frumoasă cu #icebuketchallenge.