Mâine voi lua startul şi voi încerca să trec linia de sosire în al 12-lea maraton. Cursa va avea loc la Cluj. Am început să mă antrenez în 2007, când, la începutul acelui an, mi-am propus să alerg şi să termin legendara alergare de 42,195 de kilometri.
În 2007, în octombrie, după opt luni de pregătire şi după ce am slăbit 20 de kilograme (105-85) am terminat maratonul de la Budapesta. Mi s-a făcut rău la puţin timp, dar prietenii şi familia m-au ajutat. Şi acum, după şapte ani, cred că am 42 de amintiri din acea cursă, câte una pentru fiecare kilometru. Din punct de vedere fizic, a fost cel mai spectaculos lucru pe care l-am realizat în viaţa mea.
De atunci, din acea zi de toamnă am rămas îndrăgostit de alergare.
Subsemnatul, în cursa de la Bucureşti din 2010. Cum trec anii?
Dacă mi-ar fi spus cineva în lunile transpirate în care dădeam ture de Herăstrău sau făceam antrenamente de viteză în Parcul Circului că voi termina 11 maratoane şi că mă voi pregăti pentru al 12-lea, în plus, că voi face un Half Ironman şi voi lua startul într-o cursă Ironman (înot 3,8 km, bicicletă 180 şi alergare 42, 195) i-aş fi spus că bate câmpii.
Sunt mulţi alergători mai rapizi decât mine şi oricât de mult şi-ar dori cineva să fie cel mai rapid nu va reuşi decât pentru foarte puţin timp.
Aceasta e şi frumuseţa sportului, nu există iluzii, nici măcar personale. Tot timpul te confrunţi cu oameni mai buni, mai antrenaţi, mai ambiţioşi, mai talentaţi. Niciodată nu mi-am propus să fiu obsedat de alergare, ci doar să fac două maratoane pe an şi să nu mă accidentez. Nici măcar asta n-am reuşit în fiecare an, dar cu cât capăt mai multă experienţă îmi iese mai bine.Alerg cu plăcere, alerg pentru că mă simt liber, pentru că dorm bine noaptea, pentru că sunt mai calm, mai înţelegător, pentru că am un motiv să nu consum prea mult alcool, pentru că am un motiv să mănânc mai puţin, pentru că îmi fac prieteni şi descopăr locurile noi într-un fel în care nu le mai uit niciodată.
Pentru mine, Kopenhaga e un oraş însorit în care soarele arde ucigător, iar la umbră sunt cinci grade.
Rotterdam e un oraş de beton în care părinţii îşi târăsc copiii la toate competiţiile şi fac galerie. Fiecare oraş în care am parcurs un maraton are parfumul acelei curse. În Viena e cea mai bună muzică de pe traseu, zeci de formaţii, de coruri, de cvartete se întrec şi crează o atmosferă de ”operă”. Iar în fiecare toamnă, de când există Maratonul Internaţional Bucureşti (2008), îmi propun să-l alerg pentru că sunt acasă şi descopăr de la an la an tot mai mulţi oameni care se încumetă să-l parcurgă.Cursele şi antrenamentele mi-au schimbat viaţa. Nu sunt obsedat de ele, le-am integrat şi încerc ca fiecare maraton să fie o sărbătoare, o bucurie pe care o câştig cu puţin efort.
Mult efort! Baftă tuturor celor care aleargă, înoată sau dau la pedale în acest weekend, pe ploaie!
Posteaza comentariu