Le scriu în primul rând ca să nu le uit, nu ştiu de ce am senzaţia că, la un moment dat, o să fac Alzheimer, şi, în al doilea rând, pentru că ştiu că şi alţi părinţi au avut experienţe asemănătoare şi se vor regăsi aici:
1. Primul moment a fost cel de la maternitate când asistenta mi-a dat fetiţa s-o ţin în braţe.
O senzaţie imensă de fericire amestecată cu teamă, una profundă că nu o să fac faţă provocărilor de părinte. Teama aceea de atunci mă mai bântuie, la fel şi fericirea.2. Clar, al doilea moment emoţionant a fost cel în care a mers în picioare. N-am avut nicio contribuţie, dar am fost atât de fericit de parcă eu am învăţat-o să meargă. Şi ea a fost fericită şi îmi pare rău că nu avem şansa să ne amintim de momentul în care fiecare dintre noi a făcut primul pas.
3.
În prima zi de grădiniţă - atunci când am văzut-o cum se rătăceşte printre copii, cum se desprinde de părinţi şi profită de mulţimea de sunete şi culori din jurul ei.4. Când a ieşit cu capul din apă şi a început să dea din mâini şi să înainteze. Nu a vrut să înveţe să înoate decât cu mine şi, după zece zile de concediu, am reuşit fără s-o stresez.
Era ultima zi şi îmi pierdusem orice speranţă.5. Momentul în care a început să meargă pe bicicletă. Am crezut că o să fie mai greu, mi-am rezervat o săptămână în care să ies cu ea în parc, dar, din a doua zi, a reuşit singură. Chiar şi ea a fost surprinsă.
Pe lângă sumedenia de momente plăcute, un tată se confruntă şi cu o sumedenie de temeri, de victorii şi de înfrângeri.
Iar cea mai mare luptă a noastră e să ne ridicăm la nivelul aşteptărilor copiilor noştri. De multe ori reuşim. De multe ori, nu, dar sunt convins că cel mai mare bine pe care un părinte i-l poate face propriului copil e să-l iubească necondiţionat.