Această boală nouă și necunoscută, al cărei nume aducea aminte de sindromul Koch (tuberculoză), a fost un puternic factor de descurajare a soldaților naziști care făceau căutări de rutină în spital pentru evrei, partizani și antifasciști. Naziștii nu intrau în acest salon, de frică să nu se infecteze.
Cum a reușit un spital italian să salveze pacienții de naziști?
Pacienții dintr-un salon al spitalului din Roma erau spitalizați și clasificați ca suferind de sindromul K la sfârșitul anului 1943. Pe 16 octombrie al acelui an, naziștii deportaseră 1200 de evrei din Roma. Numai 15 dintre aceștia au supraviețuit în lagăre. După acest lucru, doctorii și călugării spitalului au primit un număr din ce în ce mai mare de pacienți. Acești pacienți însă erau refugiați, iar sindromul K era o boală inventată.
Sindromul K a fost creat de Giovanni Borromeo, șeful spitalului, cu asistența celorlalți medici, cu intenția salvării evreilor și antifasciștilor care căutau refugiu. Născut în 1898, Borromeo era un antifascist declarat. Înainte de a-și ocupa postul la Fatebenefratelli, i s-au oferit funcții de conducere la alte două spitale, dar le-a respins pe ambele, deoarece i se cerea să devină membru al Partidului Fascist. Acesta a acceptat slujba de la Fatebenefratelli, deoarece spitalul era condus de călugări catolici și era un spital privat, detașat de reglementările statului. Nu le cerea angajaților săi să facă parte din niciun partid politic. La spital, Borromeo a angajat mulți medici care fuseseră discriminați de regim din diferite motive. Printre ei era și medicul evreu Vittorio Emanuele Sacerdoti, care a ascuns câțiva dintre supraviețuitorii de pe 16 octombrie în spital. În următoarele luni, acest loc a devenit un centru de rezistență politică.
Dar rezistența antifascistă de la Fatebenefratelli nu era limitată la sindromul K. Cu ajutorul călugărilor, Borromeo și aliații săi au instalat o stație radio în spital și au folosit-o pentru a comunica cu partizanii, pentru a-și organiza lupta. Când Borromeo și călugării și-au dat seama că naziștii au identificat poziția radioului, au aruncat totul în râul Tibru. Poziția spitalului pe insula Tibru și apropierea de ghetoul evreilor au creat suspiciuni printre oficialii naziști. Borromeo și colegii săi s-au pregătit pentru vizita inevitabilă. Evreii spitalizați aveau în documentele oficiale că suferă de sindromul K. Numele era și o glumă riscantă. Borromeo a numit boala fictivă K după Albert Kesselring sau Herbert Kappler. Kesselring era comandatul care i-a ordonat lui Kappler, șeful poliției naziste din Roma, începerea masacrului de la Peșterile Ardeatine, unde au fost uciși 335 de oameni.
Sindromul K a devenit curând un cod care se referea la persoanele ascunse în spital. Adriano Ossicini, care mai târziu a devenit ministrul italian al sănătății, i-a scris mesaje lui Borromeo, solicitând un număr precis de paturi rezervate pacienților K, ce urmau să ajungă la spital în următoarele zile. Spitalul a acceptat refugiații până în ziua în care aliații au venit și au eliberat Roma.
La fel ca alți bărbați și femei care au ascuns evreii în casele lor, în spații publice sau care au mințit pentru a-i salva, doctorii și călugării de la Fatebenefratelli și-au pus viața și libertatea în pericol. Dar povestea arată rolul ambivalent al Bisericii Catolice sub fascism: era o instituție care uneori se prefăcea că nu vede ce se întâmplă în Italia lui Mussolini, iar alteori sprijinea lupta împotriva tiraniei. Oficialii naziști din Roma nu au conștientizat niciodată că sindromul K nu există. Acesta este un exemplu în care dezinformarea, frica și ignoranța au funcționat ca o forță a binelui.