Ouăle se vopsesc în Joia Mare, pentru că orice lucru făcut în Vinerea Neagră e considerat un păcat mare
În Cehia şi Slovacia, stropitul femeilor poate fi înlocuit cu aplicarea unor lovituri uşoare, cu un bici special, împletit din opt, 12 sau chiar 24 de ramuri de salcie şi decorat cu panglici colorate. Se crede, şi în acest caz, că femeile "curtate" astfel vor rămâne frumoase şi sănătoase, iar cele care au fost neglijate se pot simţi jignite.
Obiceiurile de Paşte nu diferă mult de la o zonă a lumii la alta, ci ţin în special de specificul gastronomic. Peste tot se prepară mâncăruri tradiţionale, cum ar fi pasca la ruşi şi români, Osterstollen în Germania, Baba Wielancona la polonezi.
În creştinismul timpuriu, cei care se botezau în timpul slujbei de Paşte erau îmbrăcaţi în alb. Ei purtau aceste veşminte întreaga săptămână, ca pe un simbol al noii lor vieţi. Cei deja botezaţi nu purtau haine albe, ci numai noi, pentru a arăta că împărtăşesc noua viaţă a lui Hristos. În acest fel, obiceiul de a purta haine noi a devenit o tradiţie de Paşte.
Iepuraşul de Paşte este un simbol păgân, emblemă a fertilităţii, asociat de creştini cu apariţiile lui Iisus după Înviere. Prima menţionare a iepuraşului ca simbol pascal apare în Germania, pe la 1590. În unele regiuni din această ţară se credea că iepuraşul aduce ouăle roşii în Joia Mare şi pe cele colorate altfel în noaptea dinaintea Paştelui.
Printre alte simboluri ale Paştelui se mai numără liliacul, expresie a purităţii, şi fluturele, a cărui ieşire din crisalidă în altă formă aminteşte de Învierea lui Iisus Hristos.
Şi pentru că românilor Paştele li s-a părut foarte important, au mai imaginat şi alte "feluri" de Paşti. Peste o săptămână după duminica Paştilor, în prima zi de luni o parte din creştinii ortodocşi obişnuiesc să sărbătorească Paştele Blajinilor. Această sărbătoare mai este numită şi Prohoadele, Paştele Morţilor sau Lunea Morţilor, fiind dedicată spiritelor moşilor şi strămoşilor.
Şi tot aşa a fost "inventat" Paştele Cailor, sărbătoare cu dată mobilă (ziua de joi din a şasea săptămână care urmează după Paşte), când se crede că, pentru un ceas, o singură dată pe an, se satură caii de păscut iarbă. Importanţa sărbătorii s-a diminuat treptat, căpătând un înţeles peiorativ: a nu înapoia ceea ce ai împrumutat, a amâna până la "Sfântul aşteaptă", a nu te ţine de cuvânt. În legende şi în unele colinde, sensul nou al sărbătorii este pus pe seama blestemului aruncat asupra cailor, animale nerumegătoare, în permanenţă nesătule, de către Maica Domnului, care a fost incomodată de tropotul, nechezatul, mâncatul şi ronţăitul nutreţului în timpul naşterii lui Iisus, în ieslea din grajdul lui Crăciun. Cu variante şi credinţe locale, sărbătoarea a fost atestată pretutindeni în România.
Foto: Mediafax
Posteaza comentariu