Lăsând la o parte introducerile pompoase cu nume, prenume urmate de funcție, Sasha Ichim este un om fascinant, a cărui poveste am aflat-o în urma unui lung șir de întrebări.
Povestește-ne istoria ta trans. Și ce înseamnă, de fapt, ”bărbat trans”?
M-am născut pe grabă, într-o noapte de miercuri, acum mulți ani. Aproape că n-am lăsat-o pe mama nici să urce treptele scărilor de la spital (sau cel puțin asta e povestea pe care o auzeam de fiecare dată când se apropia ziua mea). Mai povestea și că, pe vremea când era însărcinată cu mine și burta era suficient de mare cât să țină un bolovan de 3 kilograme și jumătate, soacră-sa (mamaie) și cu tata aveau obiceiul să dezbată cum vor arăta organele mele genitale, stând așa de-o parte și de alta a burții ei.
Mamaie zicea că sigur o să fiu băiat pentru că era burta nu știu cum, dar tata se ținea tare pe poziții și, deși ar fi fost cea mai mare bucurie a lui să aibă un băiat, trebuia neaparat să ies fată pentru că deja o aveau pe sora mea, și unde să crească ei o fată și-un băiat că n-au decât două camere? (Lui nu i se părea normal ca o fată și un baiat sa împartă camera).
”Am ieșit băiat (ca identitate de gen) dar cu forma organelor genitale de fată, asta înseamnă băiat trans.”
Așa am apărut eu, un băiat trans, fălcos, rotund și negricios. Adică am ieșit băiat (ca identitate de gen) dar cu forma organelor genitale de fată, asta înseamnă băiat trans. Drept urmare, au încercat să mă crească ("tradițional") ca pe o fată, dar n-au reușit - pentru că eu știam sigur că sunt băiat. Prima dată "am pus piciorul în prag" cam pe la patru ani: m-am dus la mama și i-am cerut să mă tundă "ca pe băieți". N-a vrut din prima. Mi-a zis că o să mă mișc și ce face dacă îmi taie urechea? Așa că m-am milogit de ea până m-a tuns (și mi-a ciupit și urechea), draga de ea.
”Încă de mic aflasem și știam foarte bine diferența dintre băieți și fete”
Ai mei mi-au spus de multe ori că n-am cum să fiu băiat, căci băiețeii au ”cuculeț” iar fetițele au ”păsărică”. Ce-i drept, nu știam ce-s astea și nici măcar nu-mi puteam imagina ce-ar putea fi, dar îmi era clar că pentru ai mei eu nu sunt băiat pentru că imi lipsea cuculețul...
Care a fost cea mai marcantă experiență a copilăriei tale?
Mi se pare că e foarte trist și înspăimântător să fii copil mic trans și să nu găsești în tot universul tău nici măcar o reprezentare a ceea ce ești tu - cum ești tu - că tu nu ești nici ca mama, nici ca tata, nici ca surorile, nici ca unchiul, nici ca bunicul sau măcar ca prietenul tău de joacă. De fapt, oriunde te uiți, ca tine nu mai e nimeni, deci clar te gândești că ești o greșeală. Eu mă simțeam atât de singur și abandonat și-al nimănui, că m-am și alienat și-am ajuns să trăiesc aproape numai la mine în cap. Doar acolo puteam să exist și eu.
”Și nici n-aveam cui să-i vorbesc despre treaba asta.”
Probabil de asta am și ajuns să mă bag la somn rugându-mă la Dumnezeu să nu mă mai trezesc a doua zi, să facă cumva să mor în somn ca să mă mai nasc o dată, că poate am mai mult noroc tura următoare. Cu Dumnezeu n-am reușit nimic, aşa că m-am mulțumit să fiu băiețoi (iar tata îmi zice și-acum "Motanu").
Prima poreclă pe care am primit-o când eram mic a fost "Andy plângăciosu" pentru că ai mei se uitau la Twin Peaks și eu eram sensibil. Plângeam mult și din orice - cam ca polițistul din serial. De acolo mi-a venit și ideea să mă fac polițist... Slavă Cerului și Pământului și Universului că, până la urmă, mi-a venit mintea la cap!
Plângeam foarte mult (ca să vă zic și de ce) pentru că eu, de fel, sunt un tip foarte, foarte sensibil - de exemplu, pe mine mă ia durerea de stomac și mă apucă depresia numai când mă gândesc câte milioane de copii mor de foame pe planeta asta, an de an... E horror! Ai mei, pe tema asta, se distrau la culme și erau niște mega bullies. Aveau numai glume proaste. (Citește continuarea în pagina următoare...)