Vreau sa scap de o iubire imposibila

Am 23 de ani si de curand mi s-a intamplat un lucru pe care nu stiu cum sa-l depasesc, cum sa mi-l clarific mie insumi. Sunt in situatia in care am toate raspunsurile, dar mintea imi freamata intrebari care imi sfasie sufletul si mi-l prigonesc. Am avut o relatie cu un barbat timp de doi ani de zile; nu a fost o relatie care sa se inscrie in tipic, eram la distanta, am avut multe rupturi pentru ca el se reimpacase cu "fosta", o adevarata furtuna in existent mea. Il uram, il iertam, reincepeam, renuntam, si din nou de la capat. E nevoie sa spun ca l-am iubit cu adevarat, cu toata dedicarea si devotamentul, pentru mine, era "acela".

De cateva luni, relatia noastra luase o turnura neasteptat de fumoasa, ne vedeam din ce in ce mai des, planuiam sa plecam impreuna , planuiam vacante. E adevarat ca mereu imi dadea motive sa ma simt nesigura de el, dar faceam compromisuri ca sa putem gasi echilibrul, sa o "scot la capat", mi se parea firesc sa las de la mine, sa il pun mai presus de orice. Eram capabila sa fac absolut orice pentru el, cu daruire si fara sa clintesc. Asa e modul meu de a iubi, dar probabil am uitat ceva pe drumul asta catre implinirea la care o visam alaturi de el. Ajunsesem la un punct in care am zis ca merita tot prin ce am trecut, pentru ca in final ne este bine impreuna.

Dar nu era deloc asa. Totul fusese o minciuna, un rol jucat de el. Si nu eram singura, mai erau alte femei in viata lui. Dupa cateva zile dupa ce ne-am vazut, m-am trezit cu un mail din partea lui adresat catre 5 femei, mail in care recunostea cat de nemernic a fost, ca toate am fost aventuri, greseli, ca a mintit, a jucat mai multe roluri si ca s-a hotarat sa devina o persoana responsabila si sa isi faca un camin cu o alta persoana.

In plus nu aveam dreptul la replica, am fost instiintare ca va ignora orice raspunsuri, orice contact.

Am simtit doar frustrare, indignare, umilinta, josnicie, lasitate, mizerie. Si am constatat ca am simtit gresit, ca iubirea lui pentru mine pe care eu o simteam, de fapt nu exista, toate cuvintele pe care mi le-a spus, erau minciuni, de aici toti cei 2 ani de relatie erau o minciuna, nu mai puteam deosebi in viata mea ce e fals si ce e real. Si zi de zi lupt cu ganduri care ma coplesesc, stiu care e adevarul, dar nu pot oprima durerea pe care o simt. Mi s-a facut frica; cu toate ca sunt puternica si imi pastrez ratiunea, exista partea aceea din mine "impregnate" cu "El" si nu o pot renega, nu o pot "curata", astept sa treaca timpul sa doara mai putin. Si mai lupt cu un gand, de ce sa nu fiu sincera? Lupt cu gandul ca inca il iubesc, inca e barbatul inimii mele, inca ma simt "a lui". Stiu ca trebuie sa il uit, chiar ma straduiesc sa fac loc in suflet pentru altcineva, dar ajung sa ma cramponez de amintiri, de lucruri pe care inca le mai simt.

Si am devenit mai rautacioasa, mai dura, mai orgolioasa; si de multe ori nu vreau sa fiu asa, nu asta sunt eu. Imaginea despre iubirea aceea pura, devotata s-a facut tandari. Nu mai cred in mari iubiri, in iubiri absolute, nu exista. Observ efectul nefast al acestei relatii, incerc sa il combat, dar mereu am mintea si inima incordate, in lupta cu mine, in lupta cu ceea ce inca mai simt. Mai are vreun rost sa il mai iubesc? Ratiunea imi zbiara "NU!!" si eu simt cu inima "DA!!.

Imi doresc sa ajung in armonie cu mine, sa ajung multumita cu viata mea, asa cum e ea acum. As vrea sa existe un efect, plata si rasplata. Rasplata mea a fost un mare sut in fund. Vina mea a fost naivitatea mea, puterea mea de a lupta pentru o fericire pe care eu o credeam posibila. Nu e sfarsit de lume, nu dramatizez, exprim exact ce simt. Ma stapanesc, sunt calma, dar incerc sa imi gasesc cateva puncte de sprijin. Cum pot proceda sa ma simt "achitata" de relatia aceasta?

Claudiu Ganciu - psiholog si psihoterapeut la Centrul de Psihologie de Actiune si Psihoterapie, raspunde:

Dificultatea pare sa fie legata de urmatorea stare: "mintea pare sa aiba toate raspunsurile" cum spune protagonista mesajului, dar sufletul nu pare sa aiba aceleasi raspunsuri. Daca citim randurile scrise de ea, mi se pare ca mintea are raspunsuri la alte intrebari decat cele pe care sufletul i le pune. Mintea pare sa inteleaga ca a fost o relatie si ca s-a terminat pentru ca asa a fost evolutia lucrurilor, insa sufletul pare sa spuna ca aceasta relatie nu s-a terminat.

Mintea pare aici foarte conectata la realitate � "vad ca nu suntem impreuna, citesc mesajul trimis de el si pot sa accept realitatea asa cum este" insa sufletul nu este de acord � "tu ti-l doresti, tu il vrei, tu esti dedicata lui". Poate ca intrebarea corecta este "Cui?".

Sa ne intoarcem la mesaj si poate reusim sa aflam cate ceva: Eram capabila sa fac absolut orice pentru el, cu daruire si fara sa clintesc. Asa e modul meu de a iubi; probabil am uitat ceva pe drumul asta catre implinirea la care o visam alaturi de el. Era capabila sa fac absolut orice pentru el? Sa fie vorba aici de persoana reala a lui? Putin probabil, pare ca mai curand este vorba despre o dedicare catre ceva interior. Daruire? Poate insemna aici o renuntare la realitate, la ceea ce este manifest si la o idealizare.

In fapt protagonista ne spune: "asa e modul meu de a iubi". Aceste cuvinte vin sa spuna ca nu cel care o paraseste, cel care ii da motive de indoiala conteaza, ci o imagine pe care o are structurata cu elemente din realitatea celuilalt. De aici apare si concluzia strecurata printre randuri: "nu mai puteam deosebi in viata mea ce e fals si ce e real" falsul aici nu inseamna neaparat mincinos cat rupt de realitatea celuilalt, adica trairi proprii care nu sunt identificate in celalalt.

O alta consecinta este: "Imaginea despre iubirea aceea pura, devotata s-a facut tandari". Iubirea aceea pura as intelege � cea imaginara, de poveste, rupta de realitatea celeilalte persoane, iubirea adolescentina. Pare sa fie o experienta din acest punct de vedere insa problema este si aici este cu adevarat dificultatea � in locul acelei iubiri ireale se poate inlocui cu o iubire reala?

Aceasta pare sa fie cu adevarat dificultatea protagonistei: "Pot oare sa iubesc in mod real o persoana?" si faptul ca aceste lucruri sunt foarte aproape de protagonista par sa fie randurile urmatoare: "Vina mea a fost naivitatea mea, puterea mea de a lupta pentru o fericire pe care eu o credeam posibila."

Acum putem incerca sa-i raspundem la intrebarea pusa de ea: "Cum pot proceda sa ma simt "achitata" de relatia aceasta?" De iluzia iubirii poti sa fii "achitata" prin realitatea iubirii. Faptul de a iubi o persoana simbolica nu este nicio vina si nicio eroare. Dar aceasta iubire este o iluzie pe care oamenii si-o insusesc pentru ca au nevoie de ea. Ei descopera ca oamenii sunt diferiti si sunt reali si pot iubi la nivel real.

Psihoterapeutic privind lucrurile, as putea spune ca intrebarea corecta este: "Cum s-a ajuns aici sau "ce a facut sa ai nevoie de aceasta abordare a iubirii". Sau cine este cu adevarat aceasta persoana simbolica care s-a structurat pe persoana reala a celuilalt. Dar raspunsurile la aceste ultime intrebari presupun mai curand o relatie psihoterapeutica si nu un travaliu de una singura.

centrupsihologie@gmail.com
www.centrupsihologie.ro">





Arhiva

br>