Auzim adesea persoane care se plang ca sunt victimele partenerilor sau chiar ale relatiei de cuplu din care fac parte. "Am indurat", "M-am umilit", "Am inghitit", "Am lasat de la mine", "Am facut orice ca sa fie bine" si lista ar putea continua cu vorbele lor insotite de lacrimi, disperare si epuizare.
Toate acestea ajung la suprafata intr-un anumit moment - cand cuplul este intr-o criza. Atunci lucrurile incep sa se precipite, certurile devin mai frecvente si mai violente, reprosurile nu mai contenesc si ambii parteneri se simt agresati. Fiecare da vina pe celalalt, apar intrigi, ipoteze, fiecare are scenariul lui, pe care il sustine cu indarjire si care este din ce in ce mai departe de realitate. Acest scenariu se refera adesea la o presupusa relatie extraconjugala sau doar la flirturi repetate cu alte persoane, la agresiuni fizice sau verbale sau la diferite intamplari.
Astfel, ascultand un cuplu sau doar unul dintre membrii lui, se profileaza o victima si un agresor, in sensul ca unul dintre parteneri se prezinta ca fiind victima celuilalt, a reactiilor lui, a comportamentului lui etc.
Partenerul-agresor incearca sa se dezvinovateasca, sa se justifice, sa demoleze rand pe rand scenariile facute pe seama sa, dar nu pare sa aiba vreun succes. Ascultandu-i, la un moment dat pare ca victima este de fapt agresorul, ea vorbeste mult, tipa, acuza, vrea sa i se ceara iertare, partenerul sa-i indeplineasca toate dorintele, "sa se schimbe", "sa nu mai faca", "sa fie ca inainte". Putine dintre aceste cereri pot fi detaliate, ele se repeta ca un stereotip si dincolo de ele nu pare a fi nimic legat de realitatea cuplului.
La intrebarea: "Cum era inainte?", partenerul-victima nu poate spune decat ca "Inainte era bine, ma iubea, acum nu ma mai iubeste, ma insala, s-a schimbat". Senzatia in fata unui astfel de cuplu este de neputinta, parca nu ar exista o solutie, parca aceasta cearta fara oprire, cu pretexte care apar mereu, cu reprosuri si scuze, cu cereri de iertare si scenarii este un mod de functionare a celor doi. Asta pentru ca, in realitate, nu s-a intamplat nimic care sa le justifice.
Ne aflam undeva la limita dintre interiorul cuplului si exteriorul lui sau la granita dintre interiorul fiecaruia si exteriorul lui.
Unde se termina dorintele mele, temerile, fanteziile, nevoile mele si unde incepe realitatea partenerului?
Care sunt dorintele, placerile, problemele lui si unde incep ale mele?
Ce este intre noi si ce este in afara cuplului nostru?
Ce ne-a atras pe fiecare din noi la celalalt?
Ce ne nemultumeste in relatia pe care o avem?
Ce a declansat, de fapt, aceasta criza, dincolo de pretextele exterioare?
Iata intrebari care ar fi de ajutor in astfel de momente de cumpana. Aceasta intrucat victimizarea la infinit si justificarile sau acuzatiile pot dura oricat si nu vor face decat sa agraveze suferinta. Este important sa descoperim ce ii leaga pe cei doi si, mai ales, de unde provine acest tipar al victimei si agresorului.
De multe ori, descoperim in istoricul lor alte relatii pe care le-au avut si care au urmat acest tipar. Alteori, este vorba despre un conflict infantil nerezolvat care se reactualizeaza si se retraieste cu intensitate si disperare in relatia de cuplu, astfel incat niciun fel de solutie din realitate, amenajare sau propunere a partenerului nu foloseste la nimic.
Ceea ce este insa foarte dificil este aducerea la suprafata, in constient, a acestor suferinte mai vechi. Altfel, repetarea la nesfarsit a unei traume vechi, dar cu parteneri noi, nu se va opri, ci va imbraca forme din ce in ce mai greu de suportat, atat pentru partenerul-victima, cat si pentru partenerul-agresor.