Maestrul Mitică Popescu: “Nu mai pot să fac ceea ce am făcut”

”Nu numărați niciodată anii!”
Ajuns la venerabila vârstă de 80 de ani, Maestrul Mitică Popescu îi mulțumește zilnic lui Dumnezeu pentru că a prins această etate. “Îi mulțumesc mult lui Dumnezeu că am prins vârsta asta, că merg singur - nedus de mână, că pot să am păreri, că îmi merge mintea. Întrebat de ce nu mai joacă, maestrul a răspuns râzând: “Nu mai pot să fac ceea ce am făcut.” Cu diplomație, a elucidat întrebarea referitoare la producțiile din prezent: “Teatrul nu prea mă mai onorează cu invitații ca să văd producțiile de azi. Au sala mică ….”

“Nu mai aparțin altora”
Maestrul Mitică Popescu a spus că simte că nu mai aparține altora. “Mie îmi aparține toată lumea, dar eu nu mai aparțin altora. Am fost solicitat în diverse ocazii, am refuzat politicos pentru că nu aveau nevoie de mine, ci de numele meu.

Păi, dacă mă invită într-un film și stau pe scaun… fără să fac nimic…”
Și-ar dori ca cineva să scrie o carte despre ce nu a făcut. “Filmam la «Buletin cu repetiție», în gară la Periș. A venit un puști la mine și mi-a zis: «Vă spune ceva numele Mateescu? E tatăl meu cu care ați făcut armata, mergeați la restaurante, dormeați alături». Eu am făcut pușcărie, nu armată. Cum să îi spun unui copil că ta-su minte? Și i-am zis: «Transmite-i salutări din partea mea!”

“Nu mi-a plăcut să fiu o victimă”
Legat de faptul că a fost deținut politic, Maestrul a răspuns cu multă modestie. “Nu mi-a plăcut niciodată să par ceea ce nu sunt, adică o victimă. Așa au fost vremurile. Mulțumesc lui Dumnezeu că am fost ajutat de Maestrul Beligan, care m-a angajat la Comedie - să am cu ce trăi, să fac Institutul și să ne întâlnim.

Altfel, acum nu ne întâlneam. În detenție stai și speri tot timpul să vină un decret și să scapi. Atunci era o practică. Acasă, după detenție, sosea fie persoana respectivă, fie actul de deces. Eu am făcut pușcărie pentru că nu am spus ce am auzit. Am fost la un vecin, au scris niște scrisori la Ambasada Americii să îi ajute să plece. Deși acele scrisori nu au ajuns nicărieri, am fost chemați să spunem. Pe ei i-au băgat la înaltă trădare, eu și o domnișoară am primit 3 ani – întrucât nu am spus ceea ce am văzut.”
Cu toate acestea, maestrul nu a vrut niciodată să emigreze. Dacă ar fi să schimbe ceva la această țară, ar alege să nu mai fie iarnă nicioadată.
I se pare că trăim sub tutela lui Caragiale, care în opinia sa este foarte viu, și sub faptul că românii sunt talentați, dar câteodată fără caracter.
Nu a făcut niciodată politică, întrucât aceasta este o cu totul altă meserie, iar el nu a putut face mai multe meserii.

Legământul cu Ștefan Iordache
Mitică Popescu și-a amintit de Teatrul Armatei, de debutul său și de Ștefan Iordache.
Recunoaște că îi lipsește fiecare zi petrecută alături de Maestrul Iordache, fiindu-i dor. Pe lângă momentele repetițiilor, rememorarea evoluțiilor pe scenă și după spectacole, Mitică Popescu a povestit despre un legământ făcut cu marele actor. “Într-o discuție, într-o seară, butonam televizorul și am văzut o telenovelă. Am făcut un legământ: nici nu facem, dar nici nu ne uităm!”

Din perioada când juca la Teatrul Armatei își amintește actorii cunoscuți, momentele când făcea figurație, dar povestește cu drag un moment emoționant legat de Vraca. Într-o liniște totală a unei Săli cu o capacitate de 1.200 de locuri, din culise s-a auzit dintr-odată o rugăciune.

“Era îmbrăcat, machiat. Era un tablou în «Vlaicu Vodă» când se ruga. Și a spus «Tatăl nostru» și și-a permis să spună această rugăciune în culise. Nu se auzea musca.”
Are un mare regret legat de Teatrul Mic. Anume că unele dintre cele mai de succes piese nu au fost înregistrate. Dinu Săraru nu a vrut acest lucru din teama că lumea avea să nu mai vină la teatru. “Noi am avut o trupă foarte bună și un repertoriu. Când am avut premiera, Tudor Vornicu l-a rugat aproape în genunchi pe Dinu Săraru să înregistreze spectacolul. Dar nu a vrut. Că nu mai vine lumea la teatru. Dacă era regizor sau actor și-ar fi dat seama de necesitatea de a rămâne ceva în urmă…”