Diabetul juvenil: cum sa luptati impreuna

Diabetul zaharat este o afectiune endocrina care apare atunci cand pancreasul secreta cantitati insuficiente de insulina. Insulina favorizeaza patrunderea glucozei in celule si folosirea acesteia pentru producerea de energie. Daca secretia de insulina este deficitara, tesuturile nu mai pot utiliza glucoza pentru producerea de energie, iar nivelul glicemiei creste peste valorile normale. Din cauza efectelor nocive ale hiperglicemiei persistent crescute se produc leziuni ale vaselor sanguine si ale nervilor periferici si se instaleaza complicatii la nivel retinian, cardiovascular, renal si la nivelul nervilor periferici. Cand glicemia atinge valori foarte mari, copilul este in pericol. Diabetul zaharat de tip I apare la orice varsta, insa predomina la copii si adultii tineri, motiv pentru care este numit de catre unii autori diabet juvenil. De asemenea, un termen sinonim folosit adesea pentru diabetul zaharat de tip I este diabetul zaharat insulino-dependent.

Din punct de vedere psihologic, cel mai important in cazul diabetului la copil, indiferent de varsta lui este ca profesorii si cei din anturajul copilului sa fie instruiti cum sa reactioneze si sa ajute copilul in caz de nevoie. Acest ajutor poate consta in a oferi ceva dulce copilului sau a contacta de urgenta serviciile medicale. Parintii vor vorbi cu sinceritate si deschidere cu copilul despre boala lui, ce implica aceasta si vor incuraja autoingrijirea, intrucat copilul va trebui sa ajunga sa-si faca singur tratamentul si sa ia masurile de prevenire necesare.


Luptati impreuna!

Dupa ce a fost pus diagnosticul de diabet insulino-dependent, atat adultul cat si copilul diabetic vor avea de luptat cu provocarile pe care le pun boala si tratamentul ei. Un tratament injectabil cronic pentru tot restul vietii, o dieta care presupune schimbarea unor obiceiuri alimentare si calcularea cantitatii de zaharuri permisa la fiecare masa sau gustare, dar si urmarirea atenta a oscilatiilor glicemiei reprezinta importanti factori de stres pentru pacientul diabetic si familia acestuia. De multe ori, pentru evitarea situatiilor periculoase, copilul sau adolescentul va purta la mana o placuta de identificare cu scopul unei interventii mai prompte din partea celor din jur in cazul unor aparitiei unor situatii de urgenta.  


Mesele regulate au importanta maxima

Orarul strict este cel mai adesea deosebit de important, pentru prevenirea situatiilor periculoase glicemia trebuie monitorizata, iar mesele vor fi regulate si in cantitatile stabilite. Aceste calcule pot ajunge sa fie resimtie ca stanjenitoare, penibile, dificil de respectat. Copilul poate ajunge sa se impotriveasca sau sa se revolte, sa fie frustrat ca nu poate manca la fel cu alti copii sau ca exista ore stabilite pentru masa, ca nu isi poate permite sa manance ce are pofta, ca trebuie sa respecte tratamentul injectabil cu insulina oriunde s-ar afla. In cazul copiilor diabetici, nutritionistul va realiza un regim alimentar cat se poate de flexibil care sa permita variatii in functie de apetitul si necesitatile copilului. Cu toate acestea, niciodata copilul nu va avea libertate deplina de a manca orice sau de a sari peste mese.


Terapia cu insulina ridica alte probleme de ordin psihologic

Copiii vor trebui sa ajunga sa-si realizeze singuri injectiile, ceea ce devine posibil spre 9-10 ani sub supravegherea adultului si spre 13-14 ani singuri. De asemenea, ei vor fi instruti sa invete sa-si monitorizeze glicemia de cateva ori pe zi. In privinta activitatii fizice, copilul are de urmat un  program de exercitii, dar cu toate masurile de precautie care se impun. De asemenea, antrenorul va trebui sa cunoasca afectiunea copilului si masurile necesare in cazuri de urgenta.


Ce impact are boala asupra copilului?
 
Vorbind despre impactul acestei boli asupra copilului, ne referim in primul rand la modul in care el resimte frustrarile impuse de tratament si prevenire, dar si relatia cu parintii si cu ceilalti. Exista o dinamica psihica inconstienta legata de imaginea corpului si de functionarea acestuia care influenteaza intreg comportamentul si stare copilului si adolescentului. Modul in care parintii simt ei insisi boala copilului si modul in care reusesc sa-i vorbeasca despre ea este important pentru modul cum copilul insusi o va privi. Pentru unii este o boala invalidanta care le interzice multe lucruri, activitati, distractii, relatii pentru altii este o boala suportabila pentru care exista tratament ce trebuie respectat si cu care se poate trai aproape normal.

Parintii se simt adesea disperati cand afla diagnosticul sau cand realizeaza dependenta de tratamentul cu insulina. In aceste situatii, ei pot face copilul dependent de ei insisi, de ingrijirile lor si il pot impiedica sa-si dobandeasca autonomia. Altii au tendinta de a-l supra-proteja sau de a-l sufoca cu grija lor. La polul opus ii gasim pe cei care fara sa vrea se departeaza afectiv de copil, considerandu-l bolnav, incurabil sau fara viitor. In functie de anxietatea lor, de vinovatie, de posibilitatile proprii de a face fata suferintei, frustrarii, de relatia cu copilul, acesta va reusi in mai mare sau mai mica masura sa se adapteze la boala lui si la restrictiile impuse de ea.