- Cum simtim fiecare aceasta relatie?
- Cum s-a schimbat aceasta relatie de-a lungul vietii noastre?
- Cum traim relatia cu parintii nostri? (rolul de copil)
- Dar pe cea cu copiii nostri? (rolul de parinte)
- Ce putem descoperi in noi insine cand ne gandim la cuvantul "parinte"?
A fost odata...
Sa incepem prin a ne aminti cand ne-am dorit prima data un copil. Mai mult ca sigur eram noi insine copii si nu doar ca ne-am dorit rolul de parinti, ne-am imaginat ca avem copii dar am si "jucat" acest rol.
Este renumita joaca "de-a mama si de-a tata" care ne facea atata placere. Nu stiu cati baietei au jucat rolul tatalui, dar fetitele l-au jucat cu siguranta pe cel de mamici. Industria jucariilor a tinut si ea pasul cu fantasmele si dorintele infantile, astfel incat au aparut carucioare pentru papusi, hainute de schimb, cescute, farfurii, mobila, pieptene, ba chiar scutece, biberoane si mancare! Cum sa nu iti doresti sa fii mamica?
Incercam sa ne amintim ce faceam in rolul de mamica....Probabil in primul rand (si deloc intamplator!) ne tineam in brate si ne hraneam fetita, o dezbracam si imbracam, o pieptanam, uneori incercam si tunsori noi..., o plimbam, ii faceam injectii si alte proceduri medicale, o certam si bateam, o invatam poezii.
Sigur lista ar putea continua...dar mai mult ca sigur ca fiecare dintre voi va veti aminti cam cum va jucati acest rol cand erati mici. Cum ne descurcam in acest rol pe atunci? De unde "stiam" ce sa-i facem fetitei, cum s-o ingrijim? Raspunsul pare simplu. Faceam ce vedeam la mama noastra. Dar oare e doar atat? Uneori faceam chiar invers de cum facea mama, alteori ii faceam mai multe injectii decat ni se facusera noua, o bateam mai des sau ii dadeam sa manance doar ce ne-am fi dorit noi sa mancam!
Altfel spus, o imbinare de dorinte si temeri constiente si inconstiente. Jucam atunci doua roluri, cel de fetita a mamei noastre si cel de mamica a papusii noastre. Cum ne simteam in ele? Cand venea mama si ne privea, se modifica jocul nostru? Puteam fi in acelasi timp fiica si mama? In practica, intalnim parinti care privesc cu atentie jocul copiilor lor, intervenind uneori, simtind mandrie, teama, jena, bucurie...
Un tata mi-a vorbit cu ingrijorare despre gestul fetitei lui de a taia degetele papusii cu care se juca. Reactia lui a fost de a-i spune fetitei ca ii va taia si el degetele ei, apoi a intrebat-o de ce a facut asa iar copilul i-a raspuns ca a taiat unghiile papusii si nu degetele. Am ales un exemplu in care a aparut un conflict intre rolul de mamica si cel de fiica a tatalui.
Tatal a avut o reactie in functie de ceea ce a fost in mintea lui si ceea ce a simtit (groaza, furie, dorinta de razbunare, neintelegere). Daca ar fi inceput cu intrebarea, reactia lui n-ar fi fost aceeasi. Acest eveniment ne spune ca atat copiii cat si adultii au o lume interioara proprie, ca simt, fac si vad lucrurile in modul lor. De aceea incursiunea in lumea copilariei este un drum lung si anevoios, fie ca e vorba despre copilul nostru, fie ca este vorba despre copilul care am fost...
de Anca Pietraru, psiholog in cadrul CPAP (Centrul de Psihologie de Actiune si Psihoterapie)
anca.pietraru@topsanatate.ro
Comentarii (2)
de mici dorim sa avem copii,dar cand dorinta devine realitate stacheta ridicata ne face sa schimbam viziunea de a avea copii din frageda copilarie. Dorim sa le fim un sprijin in drumul pe care au pornit sa-i ajutam sa-si formeze singuri personalitatea sa se afime pozitiv sa ne mandri cu ei sa retraim din nou cele mai minunate monente din copilarie pe care atunci cand am fost copii le-am trecut cu vederea acum au alta valoare.
da sa faci la randul tau copii e o responsabilitate f mare si trebuie sa-ti iei niste angajamente.La noi incepe din ce in ce mai mult ca familia sa se intemeieze la varste mai mature iar copiii sa apara pe la varste de 30-40 de ani ai mamei, care devine gravida cu risc din cauza faptului ca toti tinerii se axeaza in primul rand pe cariera apoi dupa ce au partea materiala asigurata se mai gandesc sa-si intemeieze o familie si sa faca copii.
Posteaza comentariu