Jurnal de sarcina I

Prima persoana pe care am anuntat-o a fost, bineinteles, sotul meu. Nu i-a venit sa creada la inceput: "Nu-i adevarat, tu ma minti". Cand mi-a vazut insa licarirea din ochi, m-a crezut cu adevarat si s-a bucurat la fel ca mine. M-a luat in brate, si plin de fericire, a exclamat: "O sa avem un bebelus!", apoi au urmat telefoane la rude, prieteni, si o saptamana cand parca pluteam, intrucat simteam ca am realizat intr-adevar ceva magnific.

Toata lumea a inceput sa se poarte alfel cu mine, cu mai multa grija, de parca eram un copil rasfatat, ceea ce nu mi-a displacut deloc. La serviciu am anuntat vestea dupa 2 luni si jumatate, mai intai sefilor, apoi celorlalti colegi. Mi-era putin teama de reactia lor, nu stiam cum o sa accepte vestea ca peste cateva luni n-o sa mai vin la serviciu, deoarece trebuie sa raman cu bebelusul. Asta s-a intamplat intr-o dimineata cand cei doi sefi pareau bine-dispusi. I-am luat in camera de reuniuni, spunandu-le ca am o veste destul de importanta, iar la auzul acesteia n-au fost deloc surprinsi. Mi-au zis chiar ca se asteptau, pentru ca ma schimbasem vizibil in ultimul timp. Trebuie sa precizez ca dupa o luna si jumatate am avut niste greturi cumplite, de dimineata pana seara, cand slabisem cateva kilograme pentru ca mancam numai fructe si iaurt.

Multe mamici ma incurajau, spunandu-mi ca dupa aproximativ 3 luni jumatate - 4 luni acestea vor disparea, ca de fapt asa este normal in prima perioada a sarcinii. Dar mie mi se parea prea mult! Ma simteam rau de dimineata pana seara si nimic nu ma facea sa ma simt mai bine, orice in afara de iaurt si fructe imi provoca voma.

In afara de asta, aveam o stare de somnolenta continua, pur si simplu la serviciu aproape adormeam cu capul pe birou. Din cauza asta am devenit mai putin receptiva la ceea ce se intampla in jurul meu, mai indolenta as putea spune. Nu mai eram angajata dinamica care se implica in toate la serviciu, iar aceste amanunte deloc nesemnificative au fost semnalizate de sefii mei. De aceea vestea ca sunt insarcinata nu i-a surprins deloc, mi-au zis ca se asteptau la asa ceva. Mai ales ca sefa mea, care este cu cativa ani mai mare decat mine, are o fetita in varsta de doi ani si a banuit mai mult decat oricine originea schimbarii mele.

Cert este ca m-au felicitat sincer, chiar nu credeam ca o sa reactioneze atat de bine. Dupa ce le-am spus sefilor, i-am anuntat pe toti colegii de serviciu, care mi-au aratat ca s-au bucurat sincer. De atunci am devenit cea mai rasfatata din birou! Toata lumea ma intreaba cu duiosie ce mai face bebelusul, cum ma simt, daca mai am greturi. Ma simt ca o adevarata regina pentru ca toti sunt nesperat de atenti cu mine. Sefii si-au schimbat radical atitudinea fata de mine, si daca inainte aveam zeci de sarcini si stateam pana la opt seara ca sa le rezolv, in prezent atributiile mi s-au redus la jumatate.

Acum, la patru luni, nu mai am greturi si astept cu sufletul la gura ca bebelusul meu iubit sa miste in burtica. Inainte de a ramane insarcinata imi placeau copiii, ii priveam cu dragalasenie si duiosie, dar nu-mi dadeam seama ce poate sa simta o mama. Acum am doar patru luni si am inceput sa-mi iubesc bebelusul asa cum nu credeam ca ar fi posibil, este un sentiment de bucurie si de multumire pe care nu l-am mai simtit niciodata si pe care nu mi-l imaginasem.

Nu se compara cu nici un alt sentiment de satisfactie pe care il ai - ca atunci cand reusesti la un examen, de exemplu, sau castigi nu stiu ce concurs. Sentimentul acesta este mai presus de orice satisfactie de acest gen, este unic - si este doar inceputul.

Monica are 27 de ani si in prezent este insarcinata in patru luni si jumatate. De acum si pana spre sfarsitul lunii februarie, cand va avea loc "Marea intalnire" cu bebelusul, ea ne va impartasi saptamanal ceea ce i se intampla, ce simte si ... ce face micutul pe care il asteapta si care, spune ea, o supune unui adevarat "test de rabdare" - ah, de ar trece mai repede lunile acestea!