In afara de aceasta, parintii traiesc adesea cu sentimente de rusine, vinovatie, respingere sau supraprotectie, care ii impiedica sa ia masurile cele mai adecvate si sa faca amenajarile care ar putea ajuta copilul.
Organizatia Mondiala a Sanatatii defineste copilul hipoacuzic cu acuitate auditiva insuficienta pentru a-i permite sa invete propria limba, sa participe la activitati normale pentru varsta si dezvoltarea lui si sa urmeze invatamantul normal.
Surditatea are diferite grade
Surditatea are diferite grade, de la cea totala, la cea semi-profunda, usoara si pana la auzul slab in care limbajul se poate dezvolta.
In functie de momentul aparitiei, putem identifica o surditate din nastere, in care copilul nu a auzit niciodata si o surditate secundara, survenita in urma unei boli sau a unui accident, in care se produce practic pierderea auzului.
In ambele cazuri, cele mai importante probleme sunt:
- imposibilitatea de captare a informatiilor din mediu,
- deficitul de limbaj,
- dezorientare spatio-temporala;
- alterarea comunicarii si relationarii cu ceilalti.
Care sunt cauzele surditatii?
In privinta cauzelor surditatii, ele pot fi genetice, prenatale (in urma unor suferinte sau boli intrauterine), neonatale (in cursul nasterii sau imediat dupa) sau dobandite (infectioase, toxice, traumatice), precum si cauze necunoscute.
In functie de cauze, de tipul de surditate si de gravitate, exista din punct de vedere medical variante de protezare sau interventii chirurgicale. Singurul lucru care ar putea fi mentionat este legat de atitudinea parintilor care pot actiona mai repede sau mai cu retinere, care observa mai rapid deficitul de auz sau asteapta o perioada mai lunga pana consulta medicul, care oscileaza in decizia de transplant sau interventie medicala sau psihologica, care se “impaca” cu ideea etc.
Primele semne
Revenind la dezvoltarea psihica a copilului, se pune acut problema lipsei de informatii si nedezvoltarii limbajului. Desi ganguritul apare ca reflex, el dispare catre 5-6 luni si nu este inlocuit de obisnuita silabisire "ma-ma-ma, ta-ta-ta" a copilului de 6-7 luni. Acesta este de altfel primul semnal, ca si lipsa de reactie la zgomote si la vocea mamei. Bebelusii surzi au o mimica putin reactiva, nu se sperie de zgomote, nu se linistesc cand li se vorbeste sau canta, par sa nu aiba legatura cu mediul. Exista suspiciuni de autism in cazul surditatii si de surditate in cazul autismului tocmai din cauza acestei lipse de comunicare cu mediul.
Din punct de vedere cognitiv, adesea s-a considerat ca dezvoltarea intelectuala depinde de cea a limbajului si in consecinta copilul surd va ramane mult in urma. Cu toate acestea, testele de inteligenta non-verbala nu arata diferente semnificative fata de copiii care aud. Exista un retard in dezvoltare, dar el se manifesta mai pregnant in relationarea cu ceilalti decat in dobandirea cunostiintelor. Copiii surzi care beneficiaza de o scolaritate adecvata deficintei de auz, se dezvolta normal si ajung sa citeasca, sa scrie, au abilitati artistice si sportive adesea peste medie.
Daca insa ne intoarcem la parinti, ei simt adesea ca pe propria vina deficienta copilului si au atitudini foarte diverse care insa reflecta starea lor si uneori nu sunt in legatura cu ce simte copilul. Astfel s-a dovedit ca parintii surzi care au un copil surd au o comunicare mult mai buna si reusesc sa-si sprijine copilul mult mai mult decat parintii care aud. Asta inseamna ca doar cu foarte multa dificultate putem intelege si ne putem pune in pielea unui copil privat de o modalitate senzoriala. Nu reusim sa-l intelegem si sa simtim starile lui, sa intram pe aceeasi frecventa cu el si asta pentru ca modul nostru de comunicare este predominant verbal. Foarte putin luam in calcul alte moduri de exprimare cum ar fi gesturile, mimica, zambetul, postura, amplitudinea miscarilor sau viteza lor.
Copiii surzi comunica, exteriorizeaza ca si ceilalti copii, viata lor interioara este sub aspectul trairilor afective la fel de bogata, nevoia lor de a fi in centrul atentiei, de a fi iubiti si apreciati, temerile si sperantele lor sunt la fel ca la noi toti. Singura deosebire, mare de altfel, este ca la noi mare parte din lumea interioara, din ganduri, vise, fantasme sunt in cuvinte pe cand la ei sunt probabil altfel, poate in imagini, mirosuri, priviri sau zambete. Copiii cu deficit de auz te privesc foarte atent si preiau probabil o parte din informatii pe cale vizuala. Pentru ei, chiar si pentru cei care vor reusi sa auda prin protezare auditiva, tonurile vocii, inflexiunile, ritmul si intensitatea vor ramane necunoscute, adica limbajul ca expresie a trairilor, cu pauzele din vorbire, oftaturi, tonul grav sau vorbirea grabita nu va ajunge sa fie cunoscut.
Multi parinti se gandesc ca “a auzi” va fi o rezolvare pentru copilul lor si nu se ocupa de dezvoltarea altor canale de comunicatie, sperand totul pe reusita protezei sau transplantului. Altii abandoneaza orice comunicare fiind atat de indurerati si de dezamagiti ca nu pot fi auziti de copiii lor.
In multe cazuri insa parintii ajung sa ceara ajutor la randul lor vrand sa-si ajute copiii, sa comunice cu ei in alt mod decat cel conventional, sa reuseasca sa se joace cu ei, sa contribuie la dezvoltarea lor. Povara si angoasa pe care le simt ii coplesesc, dar reusesc sa isi dea seama de asta si sa se ocupe de interiorul lor, de ceea ce simt, de relatia cu copiii lor dincolo de surditatea acestora sau de interventiile, ameliorarile, amenajarile necesare etc.