Cu aceasta ocazie, vedem ca ele nu stiu mai nimic despre ce se intampla, nici cu ele, nici cu relatia lor, nici cu viata sexuala. Unele se arata mirate, altele speriate de eventuala reactie a parintilor. "Parintii mei n-ar accepta asa ceva" este fraza cea mai des intalnita pentru a scuza cererea de avort. "Nu sunt pregatita sa am un copil", "Sunt inca eleva si nu pot sa pastrez sarcina", "Nu m-am asteptat sa raman insarcinata".
Nu incercam sa gasim acum cauzele care duc la aceasta situatie, nici solutii ci doar incercam sa ne dam seama ce inseamna o sarcina la o varsta la care nici corpul, nici psihicul nu este pregatit pentru ea si, in plus, fata nu o accepta.
Referirea la parinti si la parerea lor, la interdictiile lor, la eventualele pedepse ne arata ca fata este inca un copil care crede cu strasnicie ca "tata ma va omori", "parintii ma vor da afara din casa" etc. Ea priveste sarcina ca pe o greseala, fie vina de a-si fi inceput viata sexuala, fie nestiinta sau neputinta de a preveni o sarcina. Aproape niciodata nu face nicio referire la copil ci vorbeste despre sarcina ca despre o boala de care trebuie sa se vindece cat mai repede, sa nu ramana urme, sa uite, sa stearga, sa anuleze de fapt ca si cum n-ar fi fost, ca si cum aceasta sarcina n-ar fi aparut niciodata. Aflarea existentei sarcinii le ia pe nepregatite, ca un fulger, este o veste proasta, este ceva regretat. Unele dintre ele vpr decide sa pasteze copilul sau mai bine zis sa amane avortul sau sa nu-l faca deloc. De aici pana la a avea un copil, pana la a astepta un copil este insa cale lunga.
Asadar ajungem la concluzia ca aparitia unei sarcini in aceasta perioada, mai ales a primeia este traumatica. Caracterul traumatic este conferit de senzatia de "neasteptat", "neprevazut" cat si de starea de panica si de lipsa unei reactii adecvate. Practic, fata este depasita de eveniment in toate sensurile, nu are pe nimeni alaturi de ea, nici parintii, nici partenerul, nici un cadru medical, nici psihologic. Uneori exista "cea mai buna prietena" careia ii spune si ii cere ajutor.
Ea nu stie nici cui sa i se adreseze, nici cui sa vorbeasca despre ce simte, nici cui sa ceara ajutor. Traieste o senzatie de abandon, de singuratate, cand toata lumea isi intoarce fata de la ea, o judeca, o pedepseste, o invinovateste, o cearta. Niciuna dintre aceste reactii nu-i sunt de ajutor.
Fie ca va pastra sarcina sau o va intrerupe, ea nu este asumata iar consecintele acestei traume vor ramane. Va reusi sa vorbeasca despre ea, sa o planga mult mai tarziu, la maturitate, dupa ce va deveni mama. Adesea mamele vorbind despre copilul lor, aduc in discutie prima sarcina intrerupta sau toate care au avut aceasta soarta, temerile ulterioare ca nu vor mai putea avea copii.
Psiholog Anca Pietraru
Ii puteti adresa intrebari autorului AICI