Reactia familiei in fata comportamentului copiilor

Multi dintre adulti sustin ca n-au avut o reactie potrivita, se invinovatesc pentru asta, considera ca ceea ce au facut sau au spus intr-un anumit moment a agravat si mai tare lucrurile in loc sa le rezolve. Unii dintre ei devin deosebit de tematori si evita sa mai faca aprecieri sau sa mai reationeze si astfel comunicarea cu copilul sau adolescentul se diminueaza mult.

"Decat sa-mi reproseze mai tarziu ca l-am certat sau ca am fost impotriva lui, mai bine nu mai spun nimic", este de parere o mamica. Astfel se ajunge la un comportament extreme de inhibat si lipsit de autenticitate, in urma caruia copilul sau adolescentul nu mai afla ce crede, simte sau gandeste parintele sau. "Sotul meu nu are nicio reactie indiferent ce face copilul", spune o alta mamica.

Ne punem problema care este rolul reactiei parentale pentru copil sau adolescent, ce semnificatie capata gestul lui in lumina atitudinii adultului? Chiar daca vi se pare ca adolescentului sau copilului nu-i pasa de atitudinea pe care o aveti, el o vede, o inregistreaza si are impact asupra lui. Sigur ca poate nu impactul pe care l-ati dori…

Ceea ce este insa foarte important este ca parintii sunt pentru o lunga perioada persoanele cele mai investite din punct de vedere afectiv astfel incat tot ceea ce spun sau fac influenteaza copilul.

Multi dintre ei nu-si dau seama de asta si uneori sufera crezand ca vorbesc degeaba copiilor lor sau ca vorbele lor sunt luate in ras, ca nu sunt ascultati sau ca parerea lor nu conteaza. Asa ajung uneori sa aiba atitudini extreme, tipa la el, ajung la pedepse mari sau se indeparteaza de copil in parte pentru a-i arata cine e "seful" in casa, pe de alta pentru a fi siguri ca au facut ceva, ca n-au lasat lucrurile la voia intamplarii.

Se intampla ca unii copii sa ajunga sa spuna parintilor cum au simtit reactiile lor, care dintre ele au avut un rol incurajator, prin care parintii le-au aratat ca sunt alaturi de ei, care i-au dezamagit, care i-au speriat, care i-au pus pe ganduri. Fireste ca a pune in cuvinte aceste stari si trairi fata de reactiile parintilor apare dupa o anumita varsta si doar la copiii si adolescentii care au fost ajutati sa exprime in cuvinte ceea ce simt.

De fapt, ar fi folositor de fiecare data ca dupa ce o reactie a avut loc, mai ales daca a fost impulsiva, exprimarea directa a furiei, fricii sau altor stari greu de controlat, sa se vorbeasca despre ea doar ca extrem de putini parinti pot spune in fata copilului lor: "Am zis asta, am facut asta pentru ca eram nervos dar intre timp m-am linistit si putem discuta…"

In plus, gasim adesea adulti care sustin ca cei mici nu inteleg, ca "sunt prea mici", ca "asa le trebuie", ca "vor vedea cum este cand vor fi si ei parinti"… sigur ca nu este simplu sa te pui in pielea copilului si nici in cea a adolescentului, sa simti ce simte el, sa ii stai alaturi in momentele dificile, sa comunici cu el cand este mai greu.

Cu toate dificultatile inerente oricarei familii, reactiile adultilor constituie modelul pe care copiii il vor lua pentru reactiile lor de mai tarziu. Asta nu inseamna sa ne abtinem din a avea reactiile pe care le avem cand vor ca ele sa fie in conformitate cu ce simtim si gandim.

Daca intre ce spunem si ce facem, intre ce simtim si cum incercam sa parem in fata altora este diferenta mare, copii se vor simti derutati, vor percepe aceasta "ruptura" in atitudinile parintilor, in interiorul lor si asta nu-i va ajuta sa depaseasca dificultatile si nici sa comunice autentic cu parintii lor.