Este copilul tau asa cum ti-l imaginai?

Sunt propriile lor dorinte pe care le exprima ca atare: “Mi-as dori ca am o fetita blonda”, “As vrea sa am un baietel vioi si istet” etc. Fiecare dintre parteneri are astfel de dorinte si de imagini, chiar daca nu sunt constiente, adica se asteapta sa aiba un anume copil. Iata ca sarcina incepe si odata cu ea “construirea” copilului real. De acum el nu mai este o dorinta, un vis ci este un copil in devenire. Pana la nastere, parintii au libertatea sa-l fantasmeze inca.

Tatal ar vrea sa fie baiat si sa inceapa cat mai degraba sa se joace mingea cu el, mama ar vrea sa fie sanatos si cuminte. Momentul nasterii este cel al primei intalniri cu copilul real. Sexul este de acum stiut si acceptat ca atare chiar daca parintii isi doreau altceva. Pe masura ce orele si zilele trec, copilul incepe sa se arate asa cum este. Poate fi un copil plangacios sau tacut, vioi sau linisit, care sa doarma toata noaptea sau sa se trezeasca din ora in ora. Deja diferentele intre copilul pe care si l-au imaginat parintii si cel care este in realitate incep sa fie evidente si chiar stanjenitoare pentru parinti. De exemplu, daca ei au avut in minte un copil vesel si jucaus, care gangureste mereu si se bucura cand i se arata jucarii, iar copilul lor este unul mai linistit, somnoros sau putin reactiv, vor incepe cat de curand sa se intrebe daca este vreo problema, daca este “normal” sau cum sa faca sa fie altfel.


Diferenta dintre copilul ideal si cel real

Mai incolo, in prescolaritate, o mare parte dintre nemultumirile parintilor fata de proprii copii au la origine aceasta diferenta dintre copilul real si cel pe care ei il au in minte. De multe ori, ei reusesc sa exprime asta: “As vrea sa fie mai indraznet, este prea timid si va avea de pierdut in viata cu aceasta atitudine”, “Mananca prea putin, este prea slabut, ar fi bine sa fie mai solid”, “Este prea tolerant cu ceilalti copii, le da toate jucariile lui, nu tine nimic pentru el, nu este bine sa fii asa pentru ca ceilalti profita de bunatatea ta”. In fapt, nu stim daca este “bine” sau “rau” daca esti timid, darnic, sociabil sau retras si, mai ales, daca poti deveni asa cum vrei sau asa cum vor parintii tai.

Stim doar ca fiecare copil ajunge sa se cunoasca pe el insusi si sa faca asa cum ii este mai bine, sa-si caute prieteni de acelasi fel, sa se intereseze de lucrurile care il pasioneaza, sa evite ce nu-i place sa ce ii este prea difici sa faca. Si acestea sunt toate mecanisme naturale, adaptative. A lupta cu ele inseamna un mare consum de efort si timp, cu rezultate indoielnice. Daca ar fi sa caricaturizam putin, ne-am gandi la un copil care are un talent deosebit la desen, dar pe care parintii vor neaparat sa-l faca dansator. Frustrarea parintilor, dar si a copilului pus mereu sa faca ceva ce nu poate si impiedicat sa faca ce-si doreste este o sursa de nemultumiri si neintelegeri permanente. Cate astfel de cazuri cunoasteti?

Material scris de Anca Pietraru, psiholog, specialist TopSanatate

Ii puteti adresa intrebari autorului AICI