In multe familii, copiilor li se ascunde moartea si chiar boala unei persoane apropiate. Am mai vorbit intr-un articol despre motivele care ii fac pe adulti sa procedeze astfel. Ei incearca sa-i protejeze pe cei mici de suferinta dar, de asemenea, se si tem de eventualele lor intrebari sau reactii la aflarea acestor vesti.
"Ce se intampla cu copii in acele zile in care parintii lor afla despre moartea cuiva apropiat si se ocupa de funeralii?
Ce vad ei si ce simt?
Ce cred despre cele ce se intampla in jurul lor si despre starea parintilor?
Cum ii putem ajuta sa inteleaga ce se intampla?
Copiii trec printr-un proces de doliu dupa pierderea cuiva apropiat?"
Punem aceste intrebari pentru ca adesea adultii, intristati si preocupati "uita" de copii, ii duc la o bunica sau matusa pentru mai multe zile, nu le vorbesc sau le spun lucruri care nu au legatura cu realitatea prin care trec.
Copiii sunt in acest mod "exclusi" din familie cel putin pentru cateva zile daca nu chiar pentru mai mult timp. A nu le vorbi despre ce s-a intamplat sau a-i minti inseamna a-i indeparta in mod voit de realitatea familiei, ignorand nelamurirea si confuzia prin care ei trec.
Multi adulti isi amintesc de perioada copilariei in care li s-a spus luni de zile ca bunica este in spital cand de fapt ea murise. Desi aveau 4-5 ani, isi amintesc ca mama era imbracata in negru si plangea mereu, ca uneori pleca si nu spunea unde, lui nu i se permitea sa o insoteasca. Ca de cate ori intreba despre ea, despre cand se intoarce din spital, parintii se uitau unul la celalat si schimbau vorba…
Sigur ca atunci cand ce aude si ce vede nu mai sunt in concordanta, copilul se sperie, devine dezorientat, nu stie ce se intampla, adultii sunt si ei ocupati si numai de explicatii nu au chef asa ca il expediaza la joaca sau la desene animate. Mai mult decat atat, copii simt starea parintilor si nu pot fi pacaliti ca mama este obosita sau o doare capul atunci cand tristetea si plansul ei dureaza luni intregi.
In privinta reactiei pe care copiii ar avea-o la aflarea unei asemenea vesti, parerile sunt impartite. Unii cred ca orice adevar poate fi spus astfel incat copilul sa il poata accepta. Altii sustin insa ca este vorba despre a spune intr-un anume fel astfel incat copilul sa ia contact cu ceva despre care nu are nicio reprezentare, cum este moartea, pierdere.
Sigur ca exemplul cel mai simplu si mai recomandat pe care il putem da copiilor, cel al animalelor de casa care traiesc si mor, nu se potriveste cu pierderea unui bunic, al unui parinte sau al unui frate... Astfel incat majoritatea adultilor se simt neputinciosi sa raspunda copilului la intrebarile lui, mai ales la "De ce s-a intamplat asta?"
Situatia este cu atat mai dificil de gestionat cu cat adultii sunt intr-o perioada de doliu si deci de extrema fragilitate, cand nu se pot proteja nici pe ei insisi de suferinta si nici pe copiii lor. Astfel incat, copiii au partea lor de suferinta pe care o resimt chiar daca "stiu", chiar daca "nu stiu". Am putea sa-l numim doliu atunci cand ei sufera dupa persoana pierduta. In cazul in care, sufera pentru ca simt suferinta parintilor, cum am putea-o numi?
Psiholog Anca Pietraru
Ii puteti adresa intrebari autorului AICI
Posteaza comentariu