Iata ca fiecare gaseste o explicatie si acest lucru este necesar pentru ca sinuciderea este un gest care ne lasa pe toti intr-o stare greu de descris. De aici poate si reprosul care se face mereu presei, acela ca face publice aceste cazuri, ca le "zgandareste", ca exagereaza, ca "ofera exemple" altor tineri. Sigur ca sinuciderea nu este un gest pe care constient sa vrei sa-l imiti si ca orice persoana est siderata, ingrozita de un asemenea eveniment, chiar daca o recunoaste, chiar daca nu.
Ce putem face pentru copiii sau adolescentii nostri? – este intrebarea care revine. Putem si daca da, cum anume ca ei sa nu ajunga in situatiile celor care au platit cu viata?
O buna comunicarea pare raspunsul cel mai la indemana. A simti ce este in sufletul copilului, ce il framanta, daca are nevoie de ajutor, daca se simte descurajat sau derutat, a putea discuta cu el despre aceste lucruri sunt pe cat de simplu de spus, pea tat de greu de realizat. Adultii acuza lipsa timpului, graba, nevoia de bani si unii dintre ei recunosc ca se simt departe de copilul lor.
Pe de alta parte, exista si o anumita ignorare, lasare la o parte a semnale lor pe care le primim. Consideram ca va trece, ca toti adolescentii au momente de tristete, de disperare, ca exista oameni mai retrasi, mai putin vorbareti, ca asa eram si noi la varsta lor si cate si mai cate. Totusi, a ne apleca mai mult asupra a ceea ce simti, a ceea ce ne transmit copii sau tinerii despre ei insisi prin cuvinte, prin gesturi, prin lipsa cuvintelor, prin starea lor, uneori exagerata, alteori retragerea este de folos.
O parte dintre ei au murit desi nu au vrut asta. Au vrut sa spuna ceva, sa arate ceva, sa atraga atentia cuiva prin gestul lor. Din pacate, sfarsitul a fost altul. Putem oare sa-i auzim, sa-i vedem, sa fim aproape de ei fara a fi nevoie sa ne atraga atentia in acest mod?
Psiholog Anca Pietraru
Ii puteti adresa intrebari autorului AICI
Comentarii (4)
adevarul este ca toate "relele" pleaca de la...parinti: lipsa prieteniei intre ei si copii- deci, lipsa comunicarii sincere, de la suflet la suflet; lipsa increderii in copiii lor...si-n visele lor; lipsa iubirii; la fel si intr-un cuplu...aceleasi motive duc la "masuri" extreme...; momentele atit de grele prin care trecem uneori ( fiecare dintre noi!) nu pot fi depasite in... singuratate; e atit de simplu sa ceri ajutorul de care ai nevoie atunci, in clipa aceea!...intotdeauna exista cineva...sint convinsa!
parerea mea este ca nu ne putem intelege cu parintii deloc .
de multe ori m-am gindit si eu ,oare ce-o fi daca ma voi sinucide?si mi-am raspuns problemele mele se vor stopa ,dar voi face probleme altora.voi lua si altora viata:mamei ,tatei-moartea mea va transformao intr-un infern.dar problema e ca deseori chiar dorind sa discutam cu ei -nu ne inteleg si ne supun ideilor,ginduilor si parerii lor.atunci fiecare din noi se gindesc ca nu vor fi intelesi nicicind si nu mai doresc sa-si faca o lume aparte ci pur si ssimplu sa-si pune capat zilelor.parerea mea e:cred ca nu fiecare parinte are capacitatea de a intelege un copil,dar el cel putin poate sa se adreseze la un psiholog daca vede o deranjare a copilului.
deoarece parintii nostri si noi am facut tot posibilul sa-l scoatem pe Dumnezeu din viata noastra. si aici s-a ajuns fara protectia Lui. cum credeti ca a rezistat neamul nostrul pana acum?numai si numai cu ajutorul lui Dumnezeu si al Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu.................
Posteaza comentariu