Cum reuseste un copil sa treaca peste o trauma?

Nu ne propunem sa ne referim la fiecare dintre aceste situatii, ci mai degraba la ce este traumatic pentru un copil si cum reusesc unii copii sa faca fata si sa-si revina dupa trauma, iar altii sunt doborati si puternic afectati psihic.

Daca vorbim despre trauma, ea este o situatie, eveniment, atmosfera, conjunctura, etc care ia copilul prin surprindere, adica este imprevizibila pentru el si nu are la momentul respectiv posibilitatea psihica de a raspunde adecvat respectivei situatii. Sau cum se spune “n-are ce face”. Pe deasupra situatia traumatica este de neinteles si din aceasta cauza copilul nu o poate “digera”, nu doar ca nu o poate gestiona. Nu o intelege, este depasit de ea, este coplesit si nu este nimeni care sa i-o faca tolerabila, acceptabila, inteligibila intr-un sens oarecare.
 
Ne intrebam mereu de ce unii copii rezista foarte bine unor tratamente rele si altii sunt puternic afectati de aceleasi tratamente. Nenumarate exemple din jurul nostru, dar si din istoria tuturor timpurilor ne vorbesc despre saracie, boala, disperare, durere si copii care au trait acolo, care s-au nascut acolo si care mai tarziu au reusit sa fie fericiti, au invins, s-au vindecat, ba chiar au relatat fara ura despre tot ce au patit. Care este secretul lor?

De fapt, pentru a intelege toate acestea, este nevoie sa ne apropiem foarte mult de starea de nepuntinta pe care am trait-o cu totii, dar in grade diferite cand eram copii. Modul cum ne raportam atunci la neputinta nu s-a schimbat cu varsta, ci a ramas acelasi. Si ca adulti, simtim durerea, moartea, suferinta, disperarea in acelasi fel ca atunci cand eram copii. Doar ca acum, ne ajuta gandirea sa facem diverse rationamente prin care sa mai scapam de suferinta pe moment. Uneori sunt eficiente, alteori nu. De altfel si pentru adulti este la fel de valabil ca unii rezista in conditii in care altii nu rezista. Inchisoarea, lagarul, torturile, bolile, traumele medicale, accientele despart oamenii in cei care au trecut de ele si cei care au fost doborati.

Daca ne intoarcem insa la copii si mai ales la copiii nostri sau la cei cu care intram in contact, vedem ca traumele pot fi foarte diferite atat ca tip de situatie, cat si ca intensitate. Adesea, evenimente obisnuite pentru adulti sunt traumatice pentru copii. Decesul unui membru al familiei, despartirea, plecarea in alta tara, o boala, o amenintare, o intamplare de la scoala, o cearta in familie, un accident... Mai ales pentru copilul mic sau pentru copiii carora nu li se vorbeste, care nu pun intrebari, care nu par “afectati” de situatie, aceste intamplari, vorbe, conjuncturi raman complet de neinteles, cu atat mai mult cu cat ei nu le pot da niciun sens.

Amenintari pe care le stiti cu totii cum ar fi: “te duc la casa de corectie, la orfelinat”, “nu mai sunt mama ta”, “o sa ma bagati in pamant” etc. au efect traumatic pentru unii copii si sunt inofensive pentru altii. Asta depinde desigur de persoana care le spune, de situatie, de incarcatura afectiva si de cum se vorbeste ulterior despre acest episod. Pentru ca a pune cuvinte peste ce s-a intamplat, a vorbi, a intreba, a cauta sa intelegi, sa acorzi o semnificatie este de mare ajutor pentru ca socul initial produs de intamplare sa nu devina o trauma.

Psiholog Anca Pietraru

Ii puteti adresa intrebari autorului AICI