Mai ales ca este vorba despre copii si adolescenti, aceasta amanare a rezolvarii problemelor sau ignorarea starilor psihologice ale lor duce adesea la situatii grave. Vorbim in acest context despre stari depresive accentuate, despre comportamente violente, despre afectiuni somatice de origine psihica (boli de piele, tulburari de alimentatie, de somn, enuresis etc), despre minciuna sau furt, despre scaderea randamentului scolar, despre dependente, despre ticuri sau manifestari obsesionale. Si lista poate continua.
Adesea auzim despre fobii sau frici, despre negativism, despre o atitudine neadecvata cu ambianta, despre lipsa de comunicare.
Ne-am propus sa incepem astazi un dialog cu parintii, cu scopul de a afla impreuna care sunt semnele precoce ale unor stari de suferinta, cum le putem descifra, cum putem preveni agravarea lor, cum sa ne comportam in situatii dificile, astfel incat copilul sa aiba cat mai putin de suferit.
Pentru inceput sa incercam sa enumeram aceste situatii "dificile" sau care necesita o grija mai mare.
In afara lor, sunt destule momente in care ne simtim derutati, nu stim ce sa facem, cum "este mai bine", ne simtim la capatul puterilor pentru ca nu este usor sa fii parinte. Sigur ca fiecare vrea ce-i mai bun pentru copilul lui si de aceea uneori ne ingrozeste ideea ca ar putea aparea probleme sau ca ele exista deja.
Acesta este motivul pentru care nu vedem anumite lucruri, le ignoram, ne facem ca nu exista, le negam, speram sa treaca cu timpul. Nu cerem ajutor fie de jena, fie pentru ca ne temem ca altii sa nu ne invinovateasca, sa nu fim considerati parinti buni, fie pentru ca ne dorim foarte mult sa le rezolvam pe toate singuri, prin propriile puteri. Nu este placut pentru nimeni sa constate ca "ceva nu e in regula", ca exista probleme, ca nu are o solutie pentru ele sau nici macar nu intelege exact ce se intampla cu copilul lui.
Pe de alta parte, alteori suntem excesiv de ingrijorati de anumite comportamente ale copiilor sau adolescentilor. Este adevarat ca de cand eram noi copii lucrurile s-au mai schimbat. Sunt parinti care spun: "Nu vreau sa procedez cum au procedat parintii mei cu mine", "As vrea sa-i ofer copilului meu ce-si doreste", "Eu am suferit si nu vreau sa sufere si el", etc. In aceste conditii este necesar sa stim sa ne privim propriul copil, sa ne dam seama ce ii place, ce il sperie, sa comunicam cu el, sa-l ascultam, sa-i raspundem la intrebari, chiar daca uneori sunt atat de multe, sa ne petrecem timp cu el.
O varianta de prevenire a problemelor ar fi sa stim care sunt reperele psihologice ale perioadei pe care copilul o traverseaza, fie ca este vorba despre un sugar, un copil de 4 ani sau un adolescent. Alta ar fi aceea a unei bune comunicari, a unei apropieri autentice, nu doar fizice de copil. Sunt parinti care reusesc sa simta ce simte copilul lor, sa ii fie alaturi de cele mai multe ori. Altii, desi au cele mai bune intentii, nu au starea necesara, sunt incarcati de propriile probleme si se descurca mai greu, fie devenind mai nepasatori, fie deosebit de anxiosi ("copilul meu nu mananca suficient", "copilul meu nu doarme destul", "as vrea sa fie mai sociabil", etc).
In aceasta primavara, Centrul de Psihologie de Actiune si Psihoterapie va lansa actiunea denumita "Sa ne cunoastem copiii!", cu scopul unei comunicari mai bune intre parinti si psihologii centrului. Asadar asteptam sa ne scrieti despre copiii vostri, despre ceea ce va nelamureste la ei, despre ce ati vrea sa intelegeti din comportamentul sau reactiile lor.
Psiholog Anca Pietraru
Ii puteti adresa intrebari autorului AICI