Cine sunt parintii mei?

Viata ne pune uneori in situatii dificile. Cu siguranta ca nimeni nu-si doreste intamplari neplacute, situatii neprevazute, suferinte sau conflicte. Si totusi... ele apar! Cum le facem fata? Ce sa facem si ce sa spunem in asemenea situatii? Cum sa-l ajutam pe copil sa-si continue dezvoltarea? Sunt intrebari care framanta multe familii.

Poate ca este vorba despre divort si despre un al doilea sot/sotie, poate ca este vorba despre un deces. Situatiile de infertilitate pun si ele problema deloc simpla a adoptiei. Cu siguranta ca sunt multe astfel de cazuri care va vin in minte, in care cei care cresc copilul nu sunt parintii lui naturali, de sange.

De cele mai multe ori, insa, copilului nu i se spune acest lucru. Este considerat inutil, chiar daunator, iar copilul este perceput ca fiind prea mic pentru a intelege. Parintii ascund copilului sau chiar inventeaza diferite povesti pentru a-l convinge ca ei sunt parintii "adevarati".

Chiar si copiii care sunt crescuti de mama lor si al doilea sot al ei nu stiu, in mare parte dintre situatii, ca tatal lor biologic este altul. Cand spunem "nu stiu" ne referim la partea constienta, caci inconstientul fiecarui copil "stie ceva" sau "simte".

Cei mici au o intuitie mult mai mare decat adultii, pot sesiza gesturi, cuvinte si situatii care trec complet neobservate de cei mari. De aceea ne uimesc cu afirmatiile lor si ne fac sa ne intrebam: "Oare de unde a aflat copilul despre asta?".

Pana acum, lucrurile sunt interesante si amuzante - copii curiosi, scotocitori, carora nimic nu le scapa, care pun, ca niste mici detectivi, cap la cap tot felul de lucruri pana cand gasesc ce cautau! Fireste, aceasta cautare nu este intotdeauna constienta si, daca am intreba un astfel de copil: "Ce vrei sa stii?", poate ca nu ne-ar putea spune.

Pentru ca asa cum ni se intampla si noua cateodata, copiii "simt ceva", cauta o explicatie, o lamurire, dar nimic din astea nu e clar formulat in cuvinte.

Exista, din pacate, si o parte mai dureroasa si anume cea a copiilor care sufera din cauza acestui "nespus". Sunt o parte dintre copiii adusi pentru ticuri, fobii, cosmaruri, agresivitate, comportamente bizare, esec scolar, neatentie, lipsa de interes, retragere in sine, tristete si chiar depresie.

In istoria lor, povestita de parintele cu care vin, gasim un astfel de mister. "Stiti, nu i-am spus ca, de fapt, tatal lui nu este sotul meu. Copilul nu stie nimic, ii spune 'tata' dar v-am spus ca sa stiti... Lui nu i-am spus pentru ca sa nu intrebe despre tatal lui natural... etc" - ne explica mama.

Spunand aceste lucruri, de multe ori parintele isi da seama ca oricum va veni un timp in care copilul va afla si nu i se mai pare o tragedie sa-i spuna chiar el, uneori chiar la prima intalnire terapeutica. Alteori, ar vrea sa-i spuna dar nu stie cum sau se teme de consecinte.

In alte situatii, copilul ii spune terapeutului acest "secret". El are, intr-adevar, toate caracteristicile unui secret: "Sa nu-i spui mamei ce-ti spun acum...". Copilul vorbeste in soapta, se apropie de terapeut, chiar ii vorbeste la ureche, se asigura de discretia acestuia si uneori ii "spune" printr-un desen si nu prin cuvinte... De ce ii spune? Pentru ca ii este greu sa-l pastreze, pentru ca-l simte impovarator, pentru ca uneori se simte vinovat ca stie, desi cei mari vor sa-i ascunda.

A reface comunicarea deschisa dintre parinti si copii, a pune in cuvinte aceste "lucruri grele" (la propriu si la figurat) este de natura sa rezolve problemele aparute in viata copilului.

Astfel de adevaruri sunt intotdeauna terapeutice. Parintii vitregi se tem sa nu piarda iubirea copiilor pe care ii cresc, sa nu "bulverseze" copilul cu o asemenea veste, sa nu strice relatiile bune pe care le au cu el. Cand, de fapt, orice copil poate intelege daca i se explica intr-un mod adecvat, ca fiecare om are un tata si o mama "de sange" care l-au conceput si l-au adus pe lume, carora le datoreaza nasterea sa si o mama sau un tata adoptivi sau "vitregi" care il ingrijesc, il cresc, ii sunt alaturi pana va creste.

Asta nu trebuie sa conduca la ura sau ostilitate pentru parintii care "l-au facut" dar nu l-au putut creste, nici pentru cei care il cresc dar nu sunt parinti "adevarati". De altfel, cuvantul "adevarat" este total nepotrivit intrucat atat parintii biologici care i-au dat nastere, cat si cei care-l cresc sunt extrem de adevarati si reali!

de Anca Pietraru, psiholog in cadrul CPAP