Ce simte copilul meu?

Tu, mama lui si tu, tatal lui l-ati vazut de atatea ori plangand, de atatea ori razand, poate chiar dandu-se cu fundul de pamant sau incercand sa-si repare jucaria pe care tocmai o stricase. V-ati simtit voi insiva tristi, bucurosi, enervati... dar v-ati intrebat ce este in spatele lacrimilor lui sau dincolo de intrebarea pe care v-o pune: "Imi cumperi jucaria asta?".

Pentru el este greu sa puna in cuvinte sentimentele, sa spuna "sunt nerabdator", "sunt trist", "mi-e pofta", "asta ma infurie"... Uneori auzim cate un "mi-e frica....", "imi place...", "m-am plictisit". Tu ce simti cand il auzi? Oare te bucuri la gandul ca micutul poate exprima ceea ce simte sau macar se straduie s-o faca? Sau esti gata sa-l corectezi, sa-l impaci, sa-i distragi atentia, spunandu-i: "Nu ai de ce sa-ti fie frica, nu e nimeni sub pat", "Ajungem imediat si n-o sa te mai plictisesti", "Lasa asta, uite ce ti-am cumparat!".

Ce-ai zice daca astazi ti-ai intreba copilul ce simte, daca ai incerca sa vezi ce il face sa planga, sa rada sau sa-i fie teama. Exista si in copilul tau ca si in tine o gramada de sentimente, stari, conflicte. De multe ori simte si el incertitudine, teama, scarba, nerabdare, vinovatie, bucurie, enervare, regret, pofta, placere, tristete, furie... e drept ca sunt cuvinte pe care nu le stie dar oare noi care le cunoastem intelesul, le folosim? Le aude copilul in jurul lui? Parca ne este din ce in ce mai greu sa le numim. E mai simplu sa spunem "sunt ok". Copiii au prins si ei siretlicul si spun "ma simt naspa", "ma simt super". Sa traim noi oare intr-o lume compusa doar din doua cuvinte, sa facem copii in aceasta lume sau.... sa ne mai gandim?

La ce foloseste sa simti? Dar sa spui ce simti? Ce facem cu ce simtim? Dar copiii ce fac? Punandu-mi aceste intrebri mi-am amintit de o mama care venise cu fetita ei la o consultatie. Parea ca ceva nu merge in viata lor. Fie ca mama nu era multumita, fie ca ceva i se parea in neregula cu comportamentul copilei. A incercat mama sa spuna de ce a venit, a incercat si fetita.... pana la urma am inteles ca ar vrea de la mine sa le spun ca nu e nimic in neregula... Genul acela de a veni la psiholog ca sa te asiguri ca totul merge bine, copilul se dezvolta normal, nu sunt semne de ingrijorare. Atunci am intrebat copilul care se uita nelamurit la mine: "Tu ce simti?...". Dar n-am apucat sa-mi termin propozitia ca mama a sarit ca arsa, spunand: "Ce conteaza ce simte, important este sa-mi spuneti daca e ok sau nu". Si atunci m-am intrebat si eu: "Conteaza ce simte? Conteaza ce simtim? Oare ce m-a facut s-o intreb asta pe micuta?". Apoi ea a inceput sa deseneze iar mama ei a iesit ca sa ma "lase sa-mi vad de treaba", asa cum s-a exprimat. Dupa jumatate de ora, ne-am vazut din nou si mi-a spus: "M-am gandit cat am stat afara la ce simte M si mi-am amintit ca adesea imi spune ca ii este frica...". De atunci m-a privit altfel decat ca pe o persoana pe care o plateste ca sa o asigure ca are un "copil ok".

Cate lucruri am afla daca am intreba un copil? Daca l-am lasa sa spuna ce simte fara sa ne temem de cuvinte ca frica, ura, sila, nefericire... Daca nu ne-am vedea obligati ca parinti ce suntem, ca  educatori, psihologi, medici sau simpli cunoscuti sa facem imediat ceva, sa-l contrazicem cand incearca sa spuna ce il doare, ce il sperie, ce il necajeste, sa indreptam "greselile" uneori inainte de a aparea.

Poti auzi ce simte copilul tau? Il poti lasa sa simta orice? Esti de acord sa-l inveti cuvintele care denumesc starea lui? Povesteste-ne experienta ta...

de Anca Pietraru, psiholog