Cauzele automutilarii la tineri

La prima vedere, modul pe care il aleg pentru a se vatama frapeaza anturajul. Arsurile cu tigarea, taieturile cu lama, zgarieturile cu unghiile, loviturile de pereti lasa urme pe corpul adolescentului: cicatrici, vanatai, umflaturi. Ele sunt sesizate de cei din jur pentru ca cel mai adesea sunt in locuri vizibile. Astfel ajunge in exterior o suferinta care vine din interior.

Adolescentul isi chinuie corpul, isi taie pielea, se inteapa, se arde pentru a "muta" durerea dinauntru in afara.

Ce fac cei care vad aceaste urme sau cei care sunt chemati sa ajute sau salveze adolescentul speriat de curgerea sangelui, infectarea ranii sau durerea care ii depaseste? Ce simt? Ce gandesc? Ce explicatii gasesc pentru aceste gesture? Iata intrebari care ne preocupa sau chiar ne privesc direct.

Dincolo de ce putem face pe moment, lucru care depinde de ce simtim si cat de tare ne speriem, infuriem sau revoltam, ne punem problema gasirii cauzelor.

Parintii intreaba: "Cum a ajuns sa-si produca singur rani, sa-si provoace durerea, sa se atace singur?"

Adolescentii nu raspund la aceste intrebari sau raspunsurile lor sunt de genul: "Eram suparat", "Eram nervos", "Eram beat", "Nu am stiut ce fac", "Nu mi-am dat seama". Asta arata o confuzie extrema, o lipsa de apreciere a consecintelor, o stare depresiva.

Rareori auzim: "Vroiam sa ma pedepsesc", "Nu sunt bun de nimic", "Nu simt nimic", "Vroiam sa vad cum este". Lasa astfel sa se intrevada o mare agresivitate, un conflict interior, o dorinta de a simti si a se pedepsi in acelasi timp.

Ne dam astfel seama ca este vorba atat de o dorinta de viata cat si de una de moarte. In acelasi timp expresie a unei stari de rau dar si a unei relatii dificile cu propriul corp, autovatamarea este un semn exterior si vizibil al unei suferinte interioare. Pentru ca suferinta dinauntru nu se vede, adolescentul isi produce o suferinta in exteriorul corpului, pe piele, taindu-se cu cutitul sau arzandu-se cu tigarea, rozandu-si unghiile pana la sange.

Cand auzim: "Am vrut sa vad daca ma doare", "Eram curios daca resist la durere" vedem ca este o incercare pentru propriul corp sau una pentru adolescent, pentru rezistenta sa. Corpul, pielea sunt la granita dintre interior si exterior. Nu vorbim de asta data despre piercing sau tatuaj care sunt modalitati de a arata intr-un anume fel, de a fi la moda, de a se incadra intr-un anumit grup ci vorbim de rani, de sange care curge, de durere, de urme care raman.

Ajutorul psihologic sau psihiatric se impune intotdeauna cand s-a ajuns in acest punct insa de multe ori adultii il ignora sau se sfiesc sa-l ceara. Dupa ingrijirile medicale, ei discuta sau ameninta adolescentul si traiesc cu impresia ca l-au "convins", ca nu se va mai repeta, ca "a trecut". Este fireste o negare a gravitatii gestului, a modului in care fiecare dintre noi ne protejam de ceea ce am putea descoperi in spatele agresivitatii asupra propriului corp.

De fapt, de fiecare data este vorba despre o suferinta care nu poate fi pusa in cuvinte, care vrea sa fie inlocuita cu o alta vizibila dar "vindecabila". La o analiza mai atenta observam ca aceste gesturi au loc in timpul sau in perioada ce urmeaza unor episoade traumatice: despartirea parintilor, indecizie, furie, conflictualitate in familie, doliu, boala unei personae din anturaj, esecuri.

Spunem asta pentru ca nu este doar o agresiune la adresa propriului corp ci si a propriei persoane. La toti acesti adolescenti exista o neincredere in ei insisi si o suferinta care ii impinge sa ceara ajutor dar intr-o forma greu de inteles. Din punct de vedere psihoterapeutic variantele de lucru vizeaza  reconcilierea cu propriul corp si exprimarea in cuvinte a suferintei si conflictului interior, a agresivitatii.

Psiholog Anca Pietraru

Ii puteti adresa intrebari autorului AICI