Atingand indeosebi femeile (raportul este de 1 barbat la 10-15 femei) si in special tinere, este adesea considerata "o prostie", "un moft", "o moda". Cultul femeii slabe, a femeii manechin prezentata ca fiind cea mai frumoasa, feminina si atragatoare din punct de vedere sexual conduce fetele catre o preocupare excesiva pentru dobandirea si mentinerea (uneori imposibile) unei siluete precum cele de pe podiumurile de moda, cure de slabire continue, restrictii alimentare printre care cu greu te poti furisa pentru a manca cate ceva care nu e interzis, nu are colesterol, nu are zahar, nu e greu de digerat, nu se depune.
Majoritatea paginilor din revistele pentru femei sunt dedicate metodelor de slabire, retetelor care nu ingrasa, "trucurilor" pentru o silueta perfecta, hainelor care "ascund" partile mai plinute, ceaiurilor diuretice si purgative, tratamentelor cosmetice pentru reducerea grosimii coapselor, soldurilor, abdomenului, exercitiilor fizice pentru "talia de vis", "fese fara celulita". De pe coperta ne zambeste o asemenea domnisoara, in revista gasim altele pentru care pare un fleac sa aiba un corp superb, nici urma de grasime, dimensiunile ideale.
Compararea cu ele produce suferinta. "Eu nu arat asa", "Sunt grasa", "Trebuie sa slabesc" sunt replicile care vin cel mai adesea in mintea cititoarelor. Si ca si cum asta nu ar fi de ajuns, uneori se impun si termene-limita ("slabeste pentru primavara", "modeleaza-ti corpul pentru plaja"). Presiunea devine atunci si mai mare ca si suferinta produsa de nereusitele sau esecurile incercarilor, dietelor.
Ca si cum totul ar depinde brusc de centimetrii si kilograme: feminitatea, succesul, relatiile cu ceilalti. Ce face o tanara care simte din plin suferinta ca "nu arata destul de bine"? Dincolo de incercarile de a face exercitii fizice, a cantari tot ce baga in gura si a numara fara incetare caloriile? Incepe sa considere agresive si daunatoare alimentele, mai ales cele care ii plac sau ii fac pofta, sa lupte cu foamea, cu dorintele alimentare, sa inghita laxative si diuretice, chiar sa isi provoace voma dupa ce considera ca a mancat prea mult sau "ce nu trebuie".
Toate acestea insotite de un sentiment de vinovatie ("iar am mancat", "nu sunt destul de puternica sa resist", "n-am vointa", "nici astazi n-am putut, n-o sa pot niciodata"), urmat de o pierdere progresiva a increderii in sine, tristete, retragere, depresie. Evita mesele in familie, sare peste cel putin una din mesele zilnice, nu iese in oras pentru a nu fi tentata sa intre in restaurant sau cofetarie.
Tanara incearca mai multe metode de slabire deodata, sperand sa obtina mai repede ce-si doreste. Pe langa refuzul alimentar se adauga exercitii fizice epuizante, efort scolar/intelectual, hiperactivitate, lipsa relaxarii, interzicerea placerilor (se spune ca ceea ce este placut ingrasa), evitarea contactelor sociale.
Anxietatea creste, nimic n-o mai bucura, e permanent dezamagita, kilogramele si centimetrii ajung singura preocupare. Doar ca ajunsa in acest moment, lucrurile sunt deja scapate de sub control, oricat de slaba ar fi, nu mai este de ajuns, i se pare mereu ca nu arata destul de bine, multumirea mult asteptata odata cu greutatea ideala intarzie sa apara, astfel incat nu mai are importanta parerea celorlalti, nici macar hainele care cad de pe ea. Practic, felul cum arata nu mai este pe primul loc, depresia a cucerit tot terenul, cei din jur incep sa-si dea sema ca e vorba de boala, nicidecum de o moda trecatoare sau un moft.
De regula, este momentul spitalizarii din cauza masivei scaderi ponderale, oprirea menstruatiei, tulburari metabolice, hipotensiune. Viata ei este acum in pericol, presiunea exercitata de anturaj devine maxima, incep adevarate lupte pentru fiecare lingurita de mancare. Rudele sunt disperate, necesitatea spitalizarii ii pune fata in fata cu "problema", n-o mai pot ignora, minimaliza. Incep sa o considere bolnava (daca inainte o percepeau ca rasfatata) sa se poarte cu ea ca cu un copil pe care incerci sa-l pacalesti ca sa termine portia din farfurie.
Dupa o partiala revenire, medicii recomanda psihoterapia si atunci vedem parintii disperati, incurcati, stangaci, jenati venind cu o tanara care nu doreste nimic, nu vede sensul psihoterapeutului in viata ei, ba uneori chiar se opune cu vehementa. Drumul pe care il au de parcurs impreuna nu este nici scurt, nici usor. Ar vrea o solutie imediata, instantanee, adesea cererea lor suna cam asa: "va rog vorbiti dumneavoastra cu ea ca pe noi nu ne asculta", "incercati s-o convingeti sa manance ca altfel iar intra in spital", "faceti ceva ca ne-am pierdut orice speranta".
Este nevoie atunci de refacerea drumului care a dus la aceasta situatie si incet, incet parintii incep sa-si aminteasca cum a inceput sa refuze mesele in familie, n-a mai iesit din casa, a devenit din ce in ce mai trista si mai iritabila. Toate trecute cu vederea la momentul respectiv! De aceea, uneori este nevoie atat de psihoterapie pentru anorexic, cat si de consiliere psihologica pentru cei din jur (partener, parinti) pentru ca ei sa o poata ajuta la randul lor pe tanara anorexica.
Revenirea se face atat printr-un demers medical, alimentar cat si prin psihoterapie fara de care cauza efectiva care a provocat tulburarea nu este gasita si inlaturata. Adesea gasim probleme afective, carente afective in copilarie, lipsa comunicarii, a increderii celor din jur, mediu ostil, conflicte in familie, alte tendinte autodistructive, tentative de suicid.
de Anca Pietraru, psiholog