“Copilul meu are o problema”

"Copilul meu isi suge degetul. Am incercat toate metodele pentru a-l dezvata, dar nimic nu merge. Nu mai stiu ce sa fac”

“Copilul meu se trezeste noaptea plangand, am fost la medic, i-am cumparat o jucarie cu care sa doarma, las lumina aprinsa, i-am spus ca nu pateste nimic si totusi ...”

“Copilul meu nu vorbeste inca. Spune doar putine cuvinte si nici pe acelea nu le pronunta clar. Desi ii vorbesc mereu, nu stiu ce se intampla de nu incepe sa vorbeasca. Este adevarat ca si eu am vorbit mai tarziu. Se poate mosteni? Cum sa-l ajut sa vorbeasca?”

“Copilul meu este timid. Ceilalti copii ii iau jucariile si el nu se apara. Nu intra in vorba cu altii, se rusineaza si se ascunde dupa mine daca cineva il intreaba ceva. Ma tem ca va avea probleme la gradinita si la scoala.

Cum sa-l fac sa fie mai curajos, mai indraznet?”

Si exemplele ar putea continua, dar prefer sa ne oprim asupra lor, cu mentiunea ca orice manifestare care atrage atentia parintelui, educatoarei, invatatoarei sau unui membru al familiei poate fi considerata problematica, mai ales daca sesizarea ei este insotita de ingrijorare, teama, repros, daca pare sa fie o “mostenire”. In esenta poate sa fie vorba despre un comportament (suptul degetului, violenta suspra altor copii, plans, refuz alimentar etc), despre o stare (tristete, furie, indiferenta, apatie etc), despre o teama (fata de diferite situatii, animale, persoane, fenomene etc), despre o manifestare somatica (insomnie, durere de cap, enuresis, voma etc), despre un decalaj in dezvoltare (intarzierea mersului, a vorbirii, lipsa jocului adecvat varstei, dificultati de citire, de calcul etc).


Mai ales mamele solicita un ajutor

Parintii, mai ales mamele, solicita un ajutor, un sfat, o consulatie, o explicatie, o metoda de a actiona, vor sa aiba un copil mai indraznet daca el este mai retras, sa fie mai linistit daca il gasesc prea agitat, sa nu-i mai fie frica, sa reuseasca sa foloseasca olita etc.

Apeland la un specialist, medic, psiholog, logoped, parintii se asteapta ca in urma unui tratament, de preferinta cat mai scurt, problema sa dispara. Insa, uneori aceasta abordare individuala cu copilul nu duce prea departe, fie ca simptomul initial dispare dar apare altul, fie ca un alt membru al familiei incepe sa aiba probleme dupa ce copilul nu mai are. In familiile cu mai multi copii, se intampla ca mereu unul dintre ei sa aiba o problema si parintii spun: “Parca e o problema, o suferinta care se muta de la unul la celalat”.


"El este cel care are probleme, noi nu avem nimic" - asa nu!

O abordare care este utila in asemenea cazuri este una familiala, in care simptomul individual este abordat din punct de vedere grupal. In cazul in care copilul are o temere, o suferinta, o manifestare problematica, tot grupul familial ii este alaturi, el nu mai este izolat spunand “el este cel care are probleme, noi nu avem nimic”, ci fiecare este dispus sa contribuie la a intelege ceea ce se intampla in familie: cand a aparut problema, cum o simte fiecare dintre ei, ce au incercat sa faca pentru a o rezolva, de ce anume o leaga, cum le influenteaza viata, de cine sau ce le aminteste si multe altele.

Atunci, acel membru al familiei care nu vorbeste inca, are enuresis, este depresiv, se teme de ceva, este prea retras, esueaza la scoala sau la serviciu are pe de o parte toata familia langa el, putand beneficia de amintirile lor, de elaborarile lor si, pe de alta parte, nu se simte singur, bolnav, “cu probleme”, ci doar cel care “spune” prin simptomul sau ceva despre o suferinta, o lipsa, o slabiciune a familiei.

Daca luam in considerare faptul ca adesea asemenea dificultati ale copiilor apar dupa moartea unui membru al familiei, dupa mutari, divorturi, stari conflictuale, traume medicale, boli, accidente devine mai usor de acceptat ca suferinta copilului este de fapt o suferinta familiala, pe care doar copilul o resimte sau reuseste s-o manifeste.