Jocurile copiilor: intre real si ireal

Vedem copii care se joaca. Ei sunt printi, super-eroi, monstrii, luptatori, cow-boy, politisti, zane, mame, tati, vanzatoare, dansatoare, profesoare, animale.

 

Ne miram uneori de trairile lor intense, de modul in care joaca aceste personaje, de autenticitatea scenelor. Dar stim ca este un joc, uneori stiu si copiii ca este un joc si spun “ziceam ca suntem…”, “se facea ca…”, “tu erai…si faceai…”. Alteori sunt atat de prinsi in joaca lor incat ignora acest “ca si cum”. Ne intrebam daca sunt momente in care ei sunt chiar printii care ar vrea sa fie sau joaca rolul printilor din poveste sau din desene animate, din visele lor. Exista o conventie care desparte realitatea de spatiul si actiunile din joc. Obiectele din jur primesc alte utilizari decat cele obisnuite, un creion devine sabie sau pusca, niste bucatele de hartie devin bani, un covrig devine volanul unei masini.

Copilul se joaca singur sau intr-un grup de copii. Grupul potenteaza trecerea  pentru ca fiecare intretine imaginarul, fiecare are un rol in acest joc, rol potrivit cu dorintele lui si ale grupului. Conventia este necesara trecerii in spatiul de joc, debutului jocului. Dar asa cum va amintiti, exista un cuvant magic care face trecerea inversa, de la irealitate la realitate – “piua”. El marcheaza intreruperea actiunilor din joc, iesirea unei persoane din conventia grupului. Jocul ramane, ceilalti il continua dar unul dintre ei iese din magia jocului.

Nu-si pot intrerupe jocul

Sigur ca uneori este foarte dificil pentru copii sa–si intrerupa jocul. Este frustrant si copiii prefera sa ignore chemarea la masa sau ora de culcare. Asta pentru ca jocul “ii prinde”, el este locul in care dorintele se indeplinesc, in care sunt trairi pe care in viata reala nu le intalnim.

De aceea copiilor le plac povestile fantastice, cu lupte crancene intre fiinte mitologice, balauri, monstrii, paianjeni uriasi si eroi, Feti Frunosi sau tineri care au dobandit puteri magice. Identificarea cu personajele este una din caracteristicile acestor stari. Copiii ca si adultii se “lupta” ei insisi cu raul in timp ce se joaca, citesc povestea, vad filmul, viseaza sau joaca un joc pe calculator.
Irealitatea din povesti este insa prezentata inca de la inceput prin fraze de genul: “pe vremea cand plopul facea pere si rachita micsunele”; ele ne situeaza intr-un spatiu in care timpul nu trece (“odata ca niciodata”).

Cu aceasta caracteristica ne intalnim mereu pentru ca Fat Frumos crestea intr-un an cat altii in cinci iar calul zbura repede ca gandul. De asemenea, exista caracteristici ale spatiului care pare sa nu aiba granite si avem pentru el denumirea de “taram”. Un amestec intre zi si noapte, intre anotimpuri, intre foarte mic si imens, amestec pe care il intalnim si in vise. Un loc ce pare a fi altul, intr-o atmosfera ce se schimba pe nesimtite in alta si toate astea extrem de firesc. Caracteristica de a trece din ceva in altceva, transformarile unor fiinte in altele sau chiar in obiecte, revenirea in ce erau initial (tranformarea printului in broscoi sau in bestie si invers) este esentiala pentru acest spatiu al irealitatii pentru ca in realitate toate aceste transformari nu sunt posibile.

Asadar oscilam mereu intre spatiul irealitatii din povesti si jocuri cand suntem mici si vise, fantasme, filme si romane cand suntem mari si cel al realitatii. Ne intrebam:
Cum se face aceasta trecere a psihicului din real in ireal, dar si revenirea din ireal in real?
Cand aceasta trecere este usoara si fireasca si cand devine dificila sau chiar imposibila?
Daca este o necesitate aceasta trecere in ireal?
Cum simtim nevoia de a ne juca, de a citi povesti, romane, de a ne juca, de a visa?
Ce se intampla cand timpul acordat acestei irealitati devine prea mare, cand vorbim despre o fuga din realitate?

Asteptam parerile, experientele, intrebarile si propunerile voastre cat si raspunsuri pe care le-ati da acestor intrebari.