Majoritatea psiho-sociologilor au ajuns la concluzia ca este mai indicata pentru copil o familie monoparentala, decat una bantuita de certuri si de probleme. De aceea, daca in trecut se credea ca este mai bine pentru copil ca familiile care au casatorii nefericite sa ramana impreuna de dragul copiilor, in prezent multi cred ca este mai bine pentru copii daca parintii se despart, in loc sa-i supuna unui permanent conflict in familie.
Problema care apare insa in familiile monoparentale este faptul ca ele se confrunta cu dificultati economice si sociale mai mari decat familiile complete. De aceea trebuie insistat pe aceste aspecte. Copilul nu trebuie sa resimta aceste lucruri. Chiar daca el ramane doar cu un parinte, contactele sociale cu alte familii nu trebuie sa lipseasca.
Un alt lucru important ce are loc atunci cand mamele raman parinti singuri este extinderea rolurilor. Totodata mamele singure manifesta anumite schimbari in relatia cu micutul, schimbari care ar trebui evitate. Astfel mamele divortate isi schimba maniera in care relationeaza cu copilul, ceea ce voaleaza barierele intre rolurile de parinte si copil.
Mama obisnuieste sa-i faca confidente copilului, sa-i marturiseasca sentimentele, ceea ce ii consolideaza copilului rolul de confident. Astfel, treptat si subtil, mama ii atribuie copilului rolul de partener, de suport emotional, substitutiv al parintelui absent; copilul este fortat sa se maturizeze mult mai repede, ceea ce poate avea consecinte negative.
In concluzie, daca intr-o familie monoparentala mama-copil se asigura functia materiala, nu este neglijata functia de socializare, iar relatia cu copilul este una adecvata, exista premise ale unei dezvoltari normale si armonioase a copilului.
Un copil de trei ani nu va intelege ce este un "divort" si cu atat mai mult motivele pentru care parintii s-au separat. Cu timpul, cand va creste si va pune intrebari, trebuie explicat pe intelesul lui neintelegerea dintre parinti. Nu am fost niciodata de acord cu acele mame care, dorind sa protejeze la maxim copilul (si nu se recomanda o astfel de protectie exagerata), si-au luat asupra lor totul, evitand sa vorbesca despre tata, de problemele avute cu el. Astfel s-a ajuns in situatia in care copilul ridica "o statuie" tatalui si chiar incepe sa-si condamne mama ca s-au despartit. Iar tatii continua o relatie de vizitare, de cele mai multe ori ajungand sa vorbeasca urat si sa o invinovateasca pe mama.
Ideea de a-l sti la serviciu pe tata, cand de fapt el nu mai vine zilnic pentru ca s-a mutat, este o solutie provizorie. Depinde si de relatia mamei cu tatal, dar si de cat de mult acesta doreste sa o ajute. Ar fi recomandat sa vina la copil inainte de culcare, sa mareasca treptat perioada de lipsa si sa se fixeze zile clare pe care copilul sa le cunoasca si sa nu mai puna apoi intrebari.
Din pacate pentru copil, la varsta de 3-4 ani se cristalizeaza sentimentele, iar constanta relatiilor familiale si a atitudinilor, cu frecventa si calitatea lor, contribuie la acest proces. Atasamentele afective ale copilului mic se transforma in relatii afective stabile, consistente si de durata. Inter-relatiile din triunghiul mama-copil-tata plamaduiesc matritele afectivitatii pentru o viata. Conteaza si sexul copilului, acum este varsta cand incep sa constate diferentele de sex; copiii care isi iubesc parintii le descopera atat calitatile, cat si defectele. Fetita se va identifica cu mama si baiatului cu tata. Este varsta aparitiei complexelor "oedipiene" sau "electra". In lipsa tatalui exista riscul unei fixatii afective fata de mama care poate sa intarzie sau sa perturbe procesul normal, de mai tarziu al intemeierii propriei familii.