In anumite situatii, adolescentii nu considera singuratatea o problema, dar in locul lor, familia este cea care cere ajutor. "Nu iese din casa", "Nu are prieteni", "Sta mereu singur" - iata frazele prin care parintii isi exprima ingrijorarea cel mai adesea.
Cand abordam problema singuratatii, ne referim atat la ceva exterior, la comportament sau conduita, cat si la o stare interioara. Cu totii cunoastem oamenii care sunt sociabili, inconjurati mereu de prieteni, colegi, cunoscuti, vecini sau rude. Dar sunt si persoane care au un cerc mai restrans sau care prefera sa fie singuri, care au un singur prieten bun si evita petrecerile si ocaziile in care sunt multi oameni.
Cum ajunge un adolescent sa fie singur?
Daca a fost dintotdeauna un copil singuratic, fara frati si care a intrat cu dificultate in relatie cu alti copii, este posibil ca la pubertate si adolescenta, sa stabileasca si mai greu relatii, sa comunice in stilul caracteristic adolescentilor.
In alte cazuri, insingurarea apare dupa un eveniment traumatic: o despartire, o dezamagire in dragoste, un eveniment in familie (divortul parintilor, un deces sau o boala), o pierdere, o mutare etc. In acest caz, singuratatea are un rol de vindecare, de elaborare a evenimentului traumatic, de cicatrizare, de doliu, de asezare a afectelor, de cautare a unui sens pentru cele intamplate. Intalnim multe cazuri de adolescenti care se retrag si evita colegii si prietenii dupa ce parintii au divortat sau a existat un deces in familie. Ei spun adesea ca le este rusine sau ca nu vor sa fie intrebati sau compatimiti de cei din jur. In realitate este vorba despre o rana foarte dureroasa cu care orice contact este evitat. Toate intrebarile, discutiile care ating nucleul traumatic sunt evitate si solutia pe care adolescentul o gaseste pentru a se proteja de aceste "atacuri" este singuratatea.
Cand vorbim de singuratate, ne referim implicit la relatia pe care o avem cu noi insine. Oamenii care se simt bine cu ei insisi, care au o gandire auto-reflexiva, isi pun intrebari despre ei, despre trairile lor, isi petrec o parte din timp singuri si asta le face placere. Este un timp pentru gandire, pentru meditatie, poate fi un timp de studiu. Adolescentul poate dezvolta o pasiune pentru o materie sau pentru un domeniu care il intereseaza. Alteori insa lucrurile nu stau asa si singuratatea nu este un timp pentru tine insuti, ci un timp plin de griji, framantari si intrebari fara raspuns, un timp pe care adolescentul nu poate sau nu stie cu ce sa-l umple, care trece "degeaba", in care ar face diferite lucruri pe care nu le poate face in realitate, un timp in care apare sentimentul de lipsa, zadarnicie, inutilitate, plictiseala sau tristete.
Ce trebuie sa faca parintii?
Mai intai, incearca sa-i sugereze diferite activitati. Apoi incearca sa-l intrebe de ce nu are prieteni, de ce nu iese, de ce este singur si trist. Unii dintre parinti sunt linistiti ca adolescentul nu este zbuciumat ca altii, ca nu intra in anturaje dubioase, ca nu lipseste de-acasa. Altii sunt surprinsi de comparatia cu ei insisi la varsta lui: "Noi mergeam la film, la petreceri, la plimbare, pe munte, adolescentii de azi nu mai stiu sa se distreze".
Unii dintre adulti, fie parinti sau profesori sesizeaza dificultatea adolescentului de a intra in relatii, de a se imprieteni, de a comunica sau de a-si gasi ceva de facut si cer ajutor pentru el. Cateodata reusesc sa inceapa o terapie familiala in care descopera cauzele tristetii sau tacerii adolescentului. Alteori, el insusi reuseste sa caute ajutor si sa incerce sa gaseasca o solutie pentru a intra in comunicare cu alti oameni.