In anumite situatii, adolescentii nu considera singuratatea o problema, dar in locul lor, familia este cea care cere ajutor. "Nu iese din casa", "Nu are prieteni", "Sta mereu singur" - iata frazele prin care parintii isi exprima ingrijorarea cel mai adesea.
Cand abordam problema singuratatii, ne referim atat la ceva exterior, la comportament sau conduita, cat si la o stare interioara. Cu totii cunoastem oamenii care sunt sociabili, inconjurati mereu de prieteni, colegi, cunoscuti, vecini sau rude. Dar sunt si persoane care au un cerc mai restrans sau care prefera sa fie singuri, care au un singur prieten bun si evita petrecerile si ocaziile in care sunt multi oameni.
Cum ajunge un adolescent sa fie singur?
Daca a fost dintotdeauna un copil singuratic, fara frati si care a intrat cu dificultate in relatie cu alti copii, este posibil ca la pubertate si adolescenta, sa stabileasca si mai greu relatii, sa comunice in stilul caracteristic adolescentilor. Ca urmare se inchide in sine, se refugiaza in activitati solitare, jocuri pe calculator, citit, televizor. In cazuri mai grave, poate aparea si o forma de agresivitate, de respingere a celor care vor sa intre in contact cu el.
In alte cazuri, insingurarea apare dupa un eveniment traumatic: o despartire, o dezamagire in dragoste, un eveniment in familie (divortul parintilor, un deces sau o boala), o pierdere, o mutare etc. In acest caz, singuratatea are un rol de vindecare, de elaborare a evenimentului traumatic, de cicatrizare, de doliu, de asezare a afectelor, de cautare a unui sens pentru cele intamplate. Intalnim multe cazuri de adolescenti care se retrag si evita colegii si prietenii dupa ce parintii au divortat sau a existat un deces in familie. Ei spun adesea ca le este rusine sau ca nu vor sa fie intrebati sau compatimiti de cei din jur. In realitate este vorba despre o rana foarte dureroasa cu care orice contact este evitat. Toate intrebarile, discutiile care ating nucleul traumatic sunt evitate si solutia pe care adolescentul o gaseste pentru a se proteja de aceste "atacuri" este singuratatea.
Cand vorbim de singuratate, ne referim implicit la relatia pe care o avem cu noi insine. Oamenii care se simt bine cu ei insisi, care au o gandire auto-reflexiva, isi pun intrebari despre ei, despre trairile lor, isi petrec o parte din timp singuri si asta le face placere. Este un timp pentru gandire, pentru meditatie, poate fi un timp de studiu. Adolescentul poate dezvolta o pasiune pentru o materie sau pentru un domeniu care il intereseaza. Alteori insa lucrurile nu stau asa si singuratatea nu este un timp pentru tine insuti, ci un timp plin de griji, framantari si intrebari fara raspuns, un timp pe care adolescentul nu poate sau nu stie cu ce sa-l umple, care trece "degeaba", in care ar face diferite lucruri pe care nu le poate face in realitate, un timp in care apare sentimentul de lipsa, zadarnicie, inutilitate, plictiseala sau tristete.
Ce trebuie sa faca parintii?
Mai intai, incearca sa-i sugereze diferite activitati. Apoi incearca sa-l intrebe de ce nu are prieteni, de ce nu iese, de ce este singur si trist. Unii dintre parinti sunt linistiti ca adolescentul nu este zbuciumat ca altii, ca nu intra in anturaje dubioase, ca nu lipseste de-acasa. Altii sunt surprinsi de comparatia cu ei insisi la varsta lui: "Noi mergeam la film, la petreceri, la plimbare, pe munte, adolescentii de azi nu mai stiu sa se distreze".
Unii dintre adulti, fie parinti sau profesori sesizeaza dificultatea adolescentului de a intra in relatii, de a se imprieteni, de a comunica sau de a-si gasi ceva de facut si cer ajutor pentru el. Cateodata reusesc sa inceapa o terapie familiala in care descopera cauzele tristetii sau tacerii adolescentului. Alteori, el insusi reuseste sa caute ajutor si sa incerce sa gaseasca o solutie pentru a intra in comunicare cu alti oameni.
© Copyright:
Singuratatea in adolescenta
Am vorbit despre relatii, despre diferite activitati, probleme, dificultati, legaturi familiale, dar nu am abordat niciodata subiectul adolescentilor singuri.
Unii dintre ei ajung sa ceara ajutor pentru ca nu reusesc sa-si faca prieteni, pentru ca nu pot avea un partener, pentru ca se simt singuri si resimt asta ca pe o suferinta careia vor sa-i puna capat.
Comentarii (4)
Am 15 ani și nu am nici-un prieten apropiat . Sunt câteva persoane cu care mai comunic din când in când , dar in general sunt destul de departe . Problema mea e ca nu pot întreține o relație de prietenie . Când eram copil am avut o prietena , dar ne-am îndepărtat , având interese și păreri foarte diferite . Asta a fost prin clasa a 6-7-a . Ea a intrat intr-un grup de niște fete , eu nu . Știi chiar nu o acuz , oricum relația noastră mergea prost in ultima vreme . Eu am încercat sa cunosc persoane noi și sa leg relații , dar am eșuat . Am probleme in înțelegerea sentimentelor oamenilor , tendințe de perfecționism , sunt timidă , nu sunt foarte stabilă din punct de vedere emoțional , am o teama de eșec și petrec mult timp in introspectivă Nu sunt sigura dacă voi putea cândva lega vreo prietenie cu cineva și daca sunt capabilă de așa ceva . Are cineva vreun sfat pentru mine ?
am 15 ani. cand aveam 4 ani m-am mutat impreuna cu parintii si sora mea mai mare la aprox. 50 de km de casa Mi-a fost foarte greu acolo deoarece tatal meu detinea o functie importanta in acea comuna si de cand ma stiu copii ma judecau spunand tot feluri de lucruri despre mine si parintii mei, lucruri pe care le auzeau de la parintii lor numai rautati si minciuni. Cand intrasem in clasa 1 m.am imprietenit cu o fata cu care m.am inteles extrem de bine timp de 7 ani, adica pana in clasa a 7, m-a lasat balta pentru o alta fata atunci mi.am gasit o alta prietena pe care o consider sora mea, din pacate era ultimul an si a fost nevoite sa mergem la licee diferite( cand eram in clasa a 6 a am aflat ca mama e insarcinata iar cand eram in clasa a 7 a ea a nascut o fetita). La sfarsitul clasei a 8 a mama a ramas din nou insarcinata si cand eram la sf. sem 1 in clasa a 9 a nascut un baietel. Am mers la liceul din orasul natal si am realizat ca nu stiam pe nimeni inafara de sora mea mai mare si un verisor care invatau la acelasi liceu. Mi.am facut destul de repede prieteni, unii chiar foarte buni dar cu toate astea nu reusesc sa imi gasesc locul, nu gasesc o persoana careia sa ii spun ce am pe suflet si sa simt ca intradevar ma intelege. Singura persoana cu care pot vorbi asa e acea prietena de care am spus ca m.am atasat in ultimul an adica in clasa a 8 a doar ca nu ne putem vedea des. Cu parintii mei nu am vorbit si nici nu o sa vorbesc pentru ca au si asa mult prea multe probleme. Asi vrea sa imi recomandati un mod prin care asi putea sa ies din starea asta de singuratate. va multumesc!
Copilul meu a fost dintotdeauna un singuratic, acum la adolescenta este la fel, m-a framantat asta dintotdeauna si imi fac probleme , poate am gresit si noi ca parinti, nu stiu, insa trebuie sa fac ceva pt. a fi un om sociabil, sa lege prietenii...etc..., e nevoie oare de consiliere psihologica pt. noi ca parinti si pt. el??????????
omul-pentru ca si adolescentul tot om este-trebuie mai intii sa se cunoasca perfect si sa se accepte pe el insusi pentru a relationa cu alti semeni.rolul parintilor este de a-l ajuta si de a-l indruma catre directia considerata propice lui,si sa indrepte discutiile nu catre contradictoriu ci catre constructiv.adolescentul nu"primeste ordine si le executa" el trebuie sa invete sa-si conduca viata singur de la o anumita virsta nu sa execute ce nu au fost in stare parintii intr-o intreaga viata el este individ si ca atare are viata lui.nu se intra in panica atunci cind un om vrea sa fie singur o perioada,poate are nevoie sa-si raspunda la niste intrebari sau pur si simplu are nevoie de linste,nu intotdeauna are nevoie de consiliere psihologica.asta depinde desigur de atmosfera creata in fiecare familie care stie toata lumea(zic eu)e celula de baza
Posteaza comentariu