Are doua forme diferite:
1. Forma albastra, cea mai frecventa, marcata de o pierdere de cunostinta in timp ce copilul plange din pricina unei dureri, frustrari, mustrari. Copilul plange in hohote, nu mai poate fi linistit in niciun fel, orice actiune din partea anturajului nu mai produce niciun efect. Respiratia se accelereaza pana la blocajul in care pare sa nu mai respire cateva secunde, apare o albastrire (cianoza) si pierderea cunostintei insotita de cadere sau relaxare brusca (e ca o carpa). Apoi copilul isi revine, culoare redevina normala, respiratia de asemenea.
2. Forma palida, in care copilul paleste si cade, mai ales in contextul fricii sau emotiei intense. Caderea poate fi precedata de un strigat produs prin eliminarea brusca a aerului.
Ambele forme pot fi insotite de cateva miscari spasmodice si o deviatie a globilor oculari. Copilul isi revine spontan in cateva secunde, cel mult un minut. Pe encefalograma nu pare niciun semn si criza nu se confunda cu epilepsia. De oicei, catre 3 ani dispare dar in anumite cazuri poate persista.
Cand apare aceasta criza?
Circumstantele in care apare criza merita observate pentru ca adesea apare intr-o anumita situatie sau cu o anumita persoana. Desi adultii se sperie si incearca sa evite producerea ei, foarte rar reusesc sa descopere adevaratul motiv si sa reia comunicarea cu copilul. Majoritatea au tendinta de a supra-proteja copilul, de a nu-l supara sau frustra in niciun fel pentru a nu plange, sa nu se loveasca, ceea ce este extrem de daunator pe termen lung pentru ca produce o comunicare si o relationare extrem de neautentica. Ei il feresc de foarte multe experiete, ii fac pe plac si atunci simptomul reprezinta un santaj emotional resimtit de adultii din jurul copilului. In plus, copilul poate sa nu fie primit la gradinita, parintii evita sa-l duca in vizita sau sa-l lase cu alte persoane, se produce o dependenta excesiva de mama sau bunica si copilul nu reuseste sa-si dobandeasca autonomia fireasca.
Din punct de vedere psihopatologic, este studiata interactiunea inconstienta a copilului cu persoana in prezenta careia se produce criza, angoasa lor si imposibilitatea exprimarii prin alte mijloace a trairilor copilului. Unele mame tind sa ascunda aceasta problema, pe cand altele cer ajutor, mai intai medical apoi psihologic. Ele inteleg sau intuiesc latura psihologica a acestor manifeatsri si isi doresc sa gaseasca o solutie pentru relatia cu copilul lor.
De multe ori, constatam in cadrul unei abordari psihoterapeutice de tipul consilierii ca ele au dificultati in a spune "Nu" copilului, de a-i interzice ceva sau au trait experiente traumatizante in propria lor copilarie sau adolescenta. Alteori, sarcina a fost nedorita, exista conflicte in cuplu sau statutul de mama este ambivalent pentru ea. Alteori traume medicale, decesul cuiva si doliul, mutari frecvente, stare de nesiguranta sau de amenintare pot contribui la aparitia acestui simptom greu de explicat si de tratat.
Cele mai importante in cadrul acestui simptom sunt: reactia adultului la aparitia crizei, actiunile lui, frica pe care o simte si atitudinea pe care o va aborda in continuare fata de copil. Din punct de vedere neurologic, spasmul hohotului de plans nu prezinta niciun pericol si nu lasa urme. Cu toate acestea este absolut necesar sa fie diagnosticat de medicul neuro-psihiatru infantil pentru a nu fi confundat cu o alta afectiune.