Poveste adevărată: "O partidă de sex într-un club, acum doi ani, mă costă viaţa!"

L-am cunoscut într-un club, în 2010. Fiecare venise la petrecerea cuiva şi ne-am intersectat la uşa toaletei pentru bărbaţi. Eu o greşisem din cauza prea numeroaselor pahare de tequila. El tocmai ieşea. A râs când m-a văzut şi m-a luat la sigur: „prea multă tequila?!”. Am râs şi eu. Mi-a întins mâna şi mi-a spus că îl cheamă Dorin. Când mi-a prins mâna mi-a ţinut-o strâns şi m-a tras spre el, chipurile ca să mă audă mai bine, pentru că în club era muzică asurzitoare. Am simţit un miros de aftershave amestecat cu vagi urme de sudoare, care m-a dat peste cap. Mi s-a făcut pielea de găină de plăcere şi am simţit că în momentul ăla poate să facă orice din mine.

Şi asta a şi făcut. Ne-am tras într-un colţ şi am început să se sărutăm flămânzi, de parcă ar fi fost ultimele ore ale omenirii.

După o perdea pusă acolo strategic am făcut cel mai sălbatic, neaşteptat, exploziv sex din viaţa mea de până atunci. Aveam 25 de ani şi nu eram chiar o uşă de biserică.  
După seara aia Dorin m-a căutat insistent. La început mi-era jenă de pornirea mea animalică generată de băutură. Nu fusesem eu atunci, dar retrăind în gând momentul ăla îmi cam plăcea de mine şi de el în ipostaza aia. Am început să ieşim împreună, dar lucrurile la lumina zilei parcă nu mai erau la fel. Se pierduse ceva pe drum. Aceeaşi senzaţie o avea şi el. Într-o zi am discutat deschis şi am decis să păstrăm doar noaptea aia din club ca o amintire frumoasă şi să nu mai continuăm. Nu ne-am purtat pică.

Până când, la finele anului, chiar înainte de Revelion, Dorin m-a căutat ca să-mi dea vestea: era infectat cu HIV şi se temea că mi-a dat şi mie. Analizele i-au confirmat temerea. În seara aia nu s-a gândit niciunul la prezervativ.

Vestea m-a lovit când îmi mergea mai bine în viaţă. Terminasem facultatea, găsisem un job bun, aveam perspective. Brusc a trebuit să-mi recalibrez toată viaţa. Să gândesc pe termen scurt, să fiu foarte atentă la orice, să mă feresc, mai ales, de colegi sau de prieteni. Nimeni nu a ştiut, o bună bucată de vreme, ce e cu mine. Mă comportam ciudat, dar unii dintre cunoscuţi puneau totul pe seama firii mele zăpăcite dinainte. Am început să mă gândesc dacă nu cumva şi eu la rândul meu am infectat pe cineva.

O vreme mi-a fost frică şi jenă să-i spun unui tip cu care o făcusem de câteva ori, înainte să aflu. Apoi am considerat că e mai corect să-i spun. Omul a fost şocat, dar ulterior mi-a spus că nu trebuie s-o iau aşa în tragic, că progresele medicinei au ajuns acum să prelungească viaţa unui infectat cu HIV destul de mult. El era medic.

Anul trecut, pe la final, exact când începusem să mă  consolez cu ideea şi să mă obişnuiesc cu stilul nou de viaţă – medicamente, moderaţie, temeri – vestea că Dorin a murit m-a lovit mai tare decât vestea infectării. Nu mai conta progresul ştiinţei, ci era de ajuns să ai ghinion. Făcuse o penumonie şi de la aia i s-a tras.

Acum sunt blazată. După câteva luni de depresie şi de tristeţe nu-mi mai pasă de nimic. O să mor, cu siguranţă. Deşi fizic nu am nimic, mă simt bine, teoretic nu există indicii care să mă facă să mă tem, am permanent senzaţia că deasupra mea planează moartea iminentă. Mai devreme sau mai târziu îmi va veni şi mie rândul. Şi totul a pronit de la o întâmplare necugetată, dar frumoasă. Privind înapoi, cu mânie, nu sunt sigură însă că n-aş mai proceda la fel. Dar ştiind tot ce ştiu acum, vă sfătuiesc măcar pe voi: nu faceţi ca mine.


Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.