Am umblat prin spitale în ultimul timp din cauza unor complicaţii la o apendicită nedepistată la timp. Am tot fost la diverşi medici timp de câteva săptămâni, acuzând dureri mari abdominale, am făcut vreo două ecografii, la clinici private diferite, şi totuşi niciun doctor n-a fost capabil să-mi descopere boala.
Până când, într-o duminică am căzut lată în bucătărie şi am fost dusă de urgenţă la spitalul Floreasca. Aici m-au operat imediat şi au descoperit că aveam cavitatea abdominală plină cu puroi. În timpul operaţiei am intrat în blocaj renal, am făcut un stop cardiac şi un accident cerebral. Nu m-am trezit din anestezie. Am stat în comă două săptămâni, timp în care mama şi soţul meu făceau cu rândul la căpătâiul meu, chinuindu-se să nu se gândească la ce ar fi mai rău. Aveam doar 29 de ani şi o clasă de elevi care mă aştepta să le predau litera M, de la "mama”.
Ceea ce poate părea de necrezut este faptul că pentru mine această experienţă a fost una straniu de plăcută, în ciuda faptului că după mai bine de o lună de la operaţie am ieşit din spital ca un copil care trebuia să înveţe să facă totul de la început: de la mers, mâncat, vorbit. Iar toate astea m-au făcut să pierd un an de şcoală, pentru că sunt învăţătoare, cum vă spuneam.
Coma a fost pentru mine o experienţă fantastică. Nu-mi amintesc exact cum s-a întâmplat, dar ştiu că acum eram în bucătăria mea, chinuită de aceeaşi durere surdă în partea dreaptă a burţii, pe care nimeni n-o dezlega. Apoi, m-am trezit pe un coridor lung şi alb, despre care am crezut iniţial că e al spitalului. Îmi spuneam că sunt în vreo sală de aşteptare, deşi nu vedeam pe nimeni în jur. Era o atmosferă lăptoasă şi un miros plăcut, ca de aer foarte ozonat, de la munte.
Trăgeam aer în piept şi avansam în acelaşi timp pe coridorul alb lăptos spre ... medic, gândeam eu. De fapt, e mult spus că gândeam, pentru că simţeam tot ce trebuie să fac de parcă ar fi fost ceva firesc.
Dintr-o dată coridorul lăptos şi aerul curat s-au dezintegrat şi am ajuns pe o pajişte minunată. Soare, iarbă verde, flori, ciripit de păsărele. Doar că eu nu mai eram un om, ci un spirit. Eram ceva imaterial, pluteam, vedeam, simţeam, dar nu mă vedeam pe mine însămi. Nu ştiu dacă puteţi înţelege ce senzaţie ai când te trezeşti din somn, de exemplu, şi nu-ţi mai vezi mâinile, picioarele, corpul. E straniu, şi mă gândesc acum că aş fi putut să intru în panică, dar nu s-a întâmplat. Lucrurile erau de aşa natură încât totul mi se părea firesc.
Eram parcă tot eu, deşi nu mă chinuiau amintiri sau griji pentru familie sau serviciu. Mă simţeam liberă şi fericită, ca niciodată până atunci. Experimentam senzaţii noi, de exemplu mă puteam insinua într-o floare, fiind chiar floare, simţeam razele soarelui pe petalele mele. Sau mă puteam "întrupa” într-un fluture, făcând salturi dintr-o frunză în alta.
La un moment dat o entitate mai mare ca mine, deşi la fel de invizibilă, mi s-a adresat cumva. Nu într-un limbaj omenesc, ci prin gânduri, cred. M-a făcut să înţeleg că asta este o fază "a jocului” în care eram liberă să experimentez, dar asta pentru că trebuie totuşi să aleg ce vreau să fiu. Urma să aleg o întrupare, probabil, pentru că atunci am simţit că lucrurile sunt mai serioase decât le credeam. Mă gândeam, brusc cu mintea mea de om, dacă aş putea să fiu o floare sau un fluture sau o pasăre. Şi nu ştiu dacă şi ce urma să aleg, pentru că până la urmă nu a fost nevoie.
M-am trezit pe un pat de spital, într-un salon cam mizer, iar Gabi, soţul meu, era alături. Şocul a fost cu atât mai mare cu cât atunci când am deschis ochii parcă toată greutatea trupului meu de om normal a fost pusă în aripile fluturelui din lumea de dincolo. Pentru scurt timp m-am simţit aşa de rău că m-am trezit din acel vis extraordinar – pentru că eu aşa l-am crezut iniţial – încât voiam să adorm şi să visez din nou. Când am făzut feţele fericite şi îngrijorat-uşurate ale părinţilor şi soţului mi-am dat seama că se întâmplase ceva mai mult decât un vis.
Când am aflat cât am stat în comă m-am speriat pentru că mi-am imaginat că visul era doar un pas în drumul către moarte. Poate că moartea ar fi fost ceva frumos, în cele din urmă, dacă experienţa mea din comă şi-ar fi urmat cursul, cine ştie? Deocamdată eu prefer să trăiesc, chiar dacă viaţa din spital s-a dovedit mai urâtă decât coma, iar toată experienţa s-a datorat până la urmă lipsei de profesionalism a medicilor care m-au consultat şi nu mi-au descoperit la timp afecţiunea.
© Copyright:
Paranormal: "În comă am descoperit lumea de dincolo"
Am umblat prin spitale în ultimul timp din cauza unor complicaţii la o apendicită nedepistată la timp. Am tot fost la diverşi medici timp de câteva săptămâni, acuzând dureri mari abdominale, am făcut vreo două ecografii, la clinici private diferite, şi totuşi niciun doctor n-a fost capabil să-mi descopere boala.
De Roxana P.
Comentarii (18)
de ce nu-ti scrii numele intreg? de unde stim noi ca e adevarat ce spui? poate o faci la caterinca, pentru senzatie, pentru bani ori rating... nu cred pana nu vad ca dai date concrete, nu asa... evazive... totul e evaziv in povestirea ta...
exista viata dupa moarte cu siguranta cine il are pe isus christos nu ii e frica de moarte
exista paranormal uni oameli sunt luati peste picior deoarece cred in aceste lucruri stiu si eu cum e .....
in vara anului 1983 lucram cu 6 persoane plus magazionerul fiind in vacanta mare la incarcatul griului de pe pista fostului CAP,(veam 16 ani ).Foloseam un melc electric de incarcat cereale.automatul melcului se afla pe cadrul acestuia .Venise o bura de ploaie iar noi eram in picioarele goale, ca intra boabe de griu in incaltaminte si nu puteam merge si acoperisem cu o prelata gramada de griu si trebuia sa mutam melcul.Magazionerul era incaltat si prinde de melc sa-l mutam cu mine si inca o persoana in acel moment un fir desizolat a atins corpul intrerupatorului care era din aluminiu si bineinteles ca era faza si curentul s-a scurs prin mine si cealalta persoana mai ales ca jos are beton si era umed.Am apucat sa tip si in acel moment am strins din maxelar de s-a facut intuneric si la un moment dat am simtit cum ma ridic spre cer si ma uitam in jos si ii vedeam pe toti dar nu stiam ce se intimla nu realizam,cind m-am uitat in sus am vazut un tunel la capatul caruia era o lumina aurie puternic stralucitoare in acest timp magazionerul a miscat de melc si am simtit cum rapid am intrat in corp si m-am zvirlit pe gramada de griu...nu am cum sa uit acele clipe traite
creierul uman, cel mai complex lucru existent pe pamant, unde exista si viata. Apropo noi avem ceva in comun: aceleasi dureri abdominale
eu la varsta de 13 ani am suferit o operatie la care mi-a dat anestezie totala [care poate nu o putea duce corpul meu pentru ca abea am gasit un doctor care sa se riste sa ma opereze] iar doctorii se grabeau ca nu cumva sa ma trezesc din anestezie ca stiau cam pe la cat trebuie normal sa ma terzesc si maxim la cat sa fiu constienta...dar dupa ce a dat termenul maxim, am mai stat 40 minute. Mama se speriase pentru ca vedea ca fata care a fost operata dupa mine s-a trezit mai repede decat mine iar eu in acel moment in care eram sub anestezie, nu auzeam nimic din jurul meu si aveam o stare de pace ca si cum toate greselile mi-ar fi fost iertate...imi era foarte bine acolo si vroiam sa raman...nu imi vedeam corpul...vedeam doar o incapere intunecata si inaintam spre o usa sau un tunel de unde izvora o lumina alba...ma grabeam sa inaintez pentru ca vroiam sa vad ce e dincolo. Aveam de gand sa raman acolo pentru ca asa de bine nu m-am simtit in viata mea...dar nu am apucat sa ajung in capat unde era lumina alba pentru ca ma trezisem...Mama era langa patul meu, doctorii, asistentele...toti incercau sa faca ceva sa ma trezesc, dar din nefericire am facut-o singura. De atunci nu imi este frica de moarte. Acum am 16 ani si operatia de acum 3 ani chiar mi-a schimbat mentalitatea. Iti doresc multa sanatate si multumesc pentru ca ai scris acest articol pentru ca majoritatea celor care ies din coma nu spun niciodata ce au vazut acolo. Numai bine:*
am fost asa de deprimat anainte sa ati citesc povestea iar dupa ce am terminat de citit miau dat lacrimile. una pentru tine prin ce ai trecut u iar adoua pentru durerea pe care o am an inima din cauza prostiei din spitalele romane. unei verisoare deamea iau uitat doctori tamponu de vata an operatia pe care ia facuto tot de ampetice. numai bine si sper candva sa fie frumos pentru toata lumea. pa si multa sanatate
sunt total de acord cu Fanica....Doamne ajuta! Dar totusi mediciii au facut tot ce au putut si acum esti bine, nu mai da vina pe ei, eu sunt in domeniul medical, iar ca sa ajung ce imi doresc e foarte mult de munca si crede-ma ca 80 la suta din medici au invatat de ``i-au sarit capacele``, bine aceasta munca trebuie combinata cu pasiunea ca altfel nu se poate! Acum esti bine si ma bucur, asta este important acum! sa iti spun o povestioara -cel mai mare profesor si doctor de al meu, cel mai drastic. cel mai sever. parea de ne inchipui, nu putea vorbi nimeni cu el. decat strict chirurgie...intr o zi avea o operatie foarte grea, care necesita timp si rabdare, si...multi factori care duceau la moarte. cemai era intre viata si moarte pacientu! doctoru fiind unul bun de altfel si serios, la incepututl operatiei l am vazut ca s-a dus spre coltul salii ce crezi ca facea -rugaciunea-. Doar cu ajutorul lui Dumnezeu toti reusim. Si multi medici fac asta! Ei au invatat meserie, dar doar cu ajutorul Lui ajuta pacientu sa isi revina. E o meserie foarte grea!
imi cer scuze pentru greselile de ortografie de mai jos dar nu se poate edita un comentariu pe acest site
de mii de ani in filosofie au fost voci care credeau in existenta vietii chiar si dupa moarte, Platon a fost primul care si-a afirmat aceasta idee inainte de Isus, tot Platon mai credea si in ideea reincarnati si a sufetelor limitate ca numar pe pamant, filosoful Darwin credea ca omul se trage din maimuta si lista poate continua, cert este ca uni oameni chiar au inceput sa-si insuseasca aceste idei filosofice si sa creada in ele, ca si crestin sti ca viata care ti se ofera poate fi la fel de usor luata indiferent de decizia ta, astfel exista copii bolnavi de leucemie sau alte boi care nu au nici o sansa dar nu Dumezeu a adus bolile in lume si nu scapa nimeni de moarte, asta nu inseamna ca viata sa oprit in loc, ea continua intr-o alta lume misterioasa pe care nu o cunoastem deloc
e atit de greu de crezut , cu toate ca ne-am obisnuit sa zicem " tot ce este posibil la noi in tara""........cum se face ca ai fost la mai multi d-tori plus ca ai facut si eco , care acolo se vede bine ce ai ..cum e posibil totusi , sa nuu vada nimeni nimic ,...chiar e f ciudat ...sau acei doctori au facut degeaba facultate , ca nui de mirare sa faci facultate si sa nu te intereseze sa inveti .....dar un job in vor si bani cit mai multi, ........dar sa rezolve un pacient asta nui mai intereseaza.....oare in ce oras a fost pricina nefericita?......e bine ca sa terminat cu bine.......rugaciunile sint cele mai bune, cereti si ti s va da....
Da ...citind ce ai scris m-am regasit pe mine intr-un timp indepartat cand earam mica Intr-o zi pe cand aveam 5 ani cred...am intrebat-o pe mama de ce nu pot fi sau intra sau nu stiu sa ma exprim dar e dificil sa explici...cum pot fi alta persoana ca inainte zburam din persoana in persoana ....mama s-a speriat si nu mi-a raspuns Stiu doar atat ca in momentul in care am vazut o poza cu mama si surorile ei i-am povestit tot ce facea ia si ce simtea in momentul pozei ea avand cred ca 14 ani (eu nu existam)stiu ca l-em vazut m-am dus la ele si am intrat ...am ras am glumit si vazut pe fotograf care era un var deal lor Cineva m-a intrebat cum sa fiu eu in viata cum o sa arat si ce familie vreau si cum sa traiesc viata in general era o carte mare alba Varul meu candva mia zis cam acelasi lucru ca a avut de ales cineva vorbia cu el L-am intrebat iar mai tarziu cand eram mai maturi si a zis ca asa a fost dar poate ca e imaginatia lui Nu pot explica ceea ce spun dar stiu ca asa a fost Cand aud pianul cantand e o durere mare in suflet apare in mintea mea un barbat care imi canta la pian si compunea pt mine(pianul nu e preferatul meu) Am trait oare in alta viata si cineva a suferit dupa mine ..oare inca mai traieste acel cineva??/Sunt nebuna cu mintea lucida??/ Sunt casatorita,am copil si o viata normala dar ceea ce am povestit nu am raspuns si nu stiu daca cineva o sa imi dea unul nu e normal ..logic ceea ce zic dar simnt si stiu...
Multa sanatate in continuare! Mi-a placut f mult povestea ta.
te sustin in ceea ce ai povestit am avut si eu un mic moment asemanator ,sanatate si fericire iti doresc in continuare si credinta in Dumnezeu !
Cred ca a fost si o minune de la Dumnezeu, iti doresc multa,multa sanatate si putere sa-i inveti pe cei mici multe lucruri minunate si frumoase,
prima data tin sa te felicit ca ai avut puterea sa terci peste acesta boala,bineinteles cu ajutorul Lui Dumnezeu care te-a tinut in tot acest timp sub observatie. . . atat de mult mi-a placut exprimarea ta ,,Aveam doar 29 de ani şi o clasă de elevi care mă aştepta să le predau litera M, de la”.multa sanatate in continuare si putere de munca!
nu e nimic paranormal in asta:) e chiar absolut normal. majoritatea oamenilor care au fost in coma, sau aproape de moarte au avut asemenea experiente. daca te intereseaza iti recomand cartea "Raymond Moody- viata dupa viata" . o poti citi si online.sunt prezentate cazuri reale si uimitoare
Ce sa spun, mi se pare ff interesant, poate asa ne dam seama unii dintre noi ca exista viata si dincolo de moarte si daca avem credinta in Dumnezeu unii din noi vom ajunge acolo unde este bine si frumos, adica in gradina raiului, daca nu vom ajunge la muncile si chinurile iadului.
Posteaza comentariu