Minune de Paşte: "Dumnezeu mi-a salvat viaţa!"

Se împlineşte un an de când am devenit credincioasă. În Săptămâna Mare acum un an l-am descoperit pe Dumnezeu, deşi până atunci, 20 de ani nu credeam că există. Iar revelaţia mea îmi călăuzeşte de atunci paşii în viaţă.

Am copilărit într-o familie obişnuită, care nu pune prea mare preţ pe biserică şi credinţă. Părinţii mei, formaţi în comunism, nu mi-au impus sau insuflat nicio credinţă. Nu m-au stresat cu  posturile sau cu rugăciunile. Bunica maternă a mai încercat să-mi insufle oarecari sentimente religioase, dar fără succes. Când aveam vreo zece ani ea a murit, aşa că nu mai era nimeni care să mă ducă la biserică de Paşte şi să mă treacă pe sub masa ce simbolizează catafalcul lui Iisus.

Apoi am intrat într-un anturaj de colegi de şcoală şi prieteni cu care am trecut prin diverse etape, adolescentin-sataniste, uşor emo şi chiar am avut la un moment dat gânduri suicidare. Ai mei m-au dus o vreme la un psiho-terapeut, dar fără succes. Nu simţeam nevoia să mă destăinui nimănui, cu atât mai puţin unui străin, iar ceea ce mă nemulţumea în viaţa mea îmi era oricum neclar. Nu puteam să definesc exact natura depresiilor mele, cert e că deşi aparent nu-mi lipsea nimic în familie, părinţii îmi acordau nici mai multă, nici mai puţină atenţie, aşa cum primea orice copil din anturajul meu, ceva era tot timpul acolo, în mintea mea, ca un ghimpe care mă împiedica să mă bucur de viaţă.

În timp, am învăţat să mă accept aşa cum sunt şi probabil acelaşi lucru l-au făcut şi ai mei. Nu-şi mai puneau deloc problema că sunt un copil trist şi fără chef de viaţă, ci au pus totul pe seama firii mele şi a vârstei dificile, a adolescenţei.

După ce am terminat liceul am avut o perioadă în care n-am găsit de lucru, nici la facultate n-aveam vreo chemare să merg, aşa că prea multul timp liber l-am petrecut în plimbări lungi prin oraş.

Aşa am ajuns să pierd şi nopţile aiurea, să frecventez zone dubioase şi să cunosc tot soiul de oameni aflaţi la marginea legii. Cel mai mult îmi plăcea să petrec timpul în cimitire. Mă atrăgea atmosfera aia tăcută şi tristă, care se potrivea cel mai bine cu firea mea. Într-unul dintre cimitirele din Bucureşti am cunoscut o gaşcă de tineri care făceau tot felul de ritualuri, noaptea, printre morminte. Am petrecut câteva nopţi în compania lor, din inerţie mai degrabă.

Au vandalizat nişte morminte, au omorât pisici, au speriat câteva babe. N-aş putea spune că gustam chestiile astea, dar la un moment trebuie să recunosc că mă şi amuzau. Începusem să fumăm şi ”iarbă”, iar asta contribuia la tâmpeniile din capul nostru. Toate se întâmplau prin 2009-2010, perioada tulbure din viaţa mea.

Într-una din nopţile petrecute în cimitirul Reînvierea din sectorul 3, un puşti din gaşcă a venit cu nişte pliculeţe cu droguri din astea aşa-zis uşoare. Unii din grup le mai încercaseră, eu nu. Băusem şi nişte vodcă înainte, iar când am luat şi ce era într-unul din plicurile alea am simţit pur şi simplu că se rupe ceva în mine. Mi-a explodat capul şi o mână nevăzută parcă mi-a scos inima din piept. M-am prăbuşit pe o piatră de mormânt şi n-am mai ştiut ce se întâmplă cu mine. Era în Săptămâna Patimilor de dinainte de Paştele de anul trecut. Atunci habar n-aveam de ce trag clopotele la biserica din cimitir.
 
Puştii din gaşcă au fugit care încotro când au văzut că eu nu mai mişc. Eu am stat inconştientă până aproape spre dimineaţă, când am avut senzaţia că m-am trezit zgâlţâită de o mână.

Un bărbat în vârstă, destul de sărăcăcios îmbrăcat, căruia nu i-am distins chipul din cauza întunericului de afară, dar şi din mintea mea, m-a trezit şi mi-a spus că e cazul să plec de acolo. La început am avut senzaţia că e cineva din personalul cimitirului şi am bodogănit ceva gen să mă lase în pace. Apoi parcă m-am sculat în capul oaselor şi m-am uitat mai bine la el. Şi el mă privea fix. Acum vedeam că are un păr des şi cărunt, şi ţine un băţ în mână cu care de fapt mă împunsese ca să mă trezesc. Mi-a zis încă o dată să plec de acolo, de data asta adăugând părinteşte că ar trebui să fac ceva cu viaţa mea. Mi-am zis că e încă unul care ştie mai bine decât mine ce ar trebui să fac, şi m-am uitat urât la el. Ca să mă convingă că chiar ştie, a început să-mi spună totul despre mine, până hăt, în urmă, la zece ani, când a murit bunica. Abia atunci m-am trezit de-a binelea. Apoi omul a dispărut brusc.

Am plecat acasă cu o ciudată senzaţie de uşurare. Nu simţeam nici durerea de cap cu care mă trezeam de regulă când mai beam vodcă şi nici alte urmări părea că nu lăsase drogul acela asupra mea.
 
Totuşi chipul bătrânului care ştia totul despre viaţa mea m-a cam urmărit, aşa că am revenit pe zi în cimitir, şi am întrebat oamenii dacă l-au văzut pe domnul acela. Una dintre ele şi-a făcut semnul crucii când i l-am descris şi mi-a zis să merg în biserică, la preot, să vorbesc cu el. M-am dus, crezând că acolo îl voi găsi pe bărbatul misterios. Preotul m-a ascultat şi mi-a zis că l-am văzut pe Dumnezeu şi că sunt binecuvântată. Eu i-am zis că-şi bate joc de mine şi am plecat. Am mai întârziat prin cimitir până când s-a lăsat seara, şi am adormit pe un mormânt. Speram cumva să-l întâlnesc din nou pe omul acela. Şi el nu a întârziat. Iar m-a împins cu băţul şi din nou m-a trimis acasă. De data asta a fost ceva mai sever, şi mi-a spus că a treia oară nu mă mai menajează, că dacă nu înţeleg de vorbă bună există şi alte căi să mă convingă. L-am întrebat cine e şi mi-a zis că ştiu foarte bine cine e, să nu mă mai prefac. "Chiar dacă nu crezi în mine nu înseamnă să-ţi baţi joc de darul pe care ţi l-am făcut!", mi-a zis. "Ce dar?", am întrebat. "Viaţa!", a răspuns.
 
Când m-am trezit eram într-o cameră de spital, cu nişte perfuzii în mână. Mama era la căpătâiul meu şi s-a bucurat nespus când m-a văzut că deschid ochii. Eu eram buimacă. Ştiam că eram în cimitir, de vorbă cu omul misterios. Mama mi-a spus însă că în ultima săptămână am zăcut la spital, între viaţă şi moarte, în urma drogurilor, şi că am avut noroc că am supravieţuit.

Deci omul acela fusese în visul meu, totuşi. Sau în coma mea... Când am ieşit din spital m-am dus în cimitir ca să văd dacă măcar preotul era acelaşi din vis. Era el. Şi culmea e că atunci când s-a uitat în ochii mei mi-a zâmbit şi mi-a spus: acum ai înţeles, în sfârşit. Deşi nu ne mai văzusem niciodată înainte.

De atunci l-am descoperit pe Dumnezeu şi cred în viaţa pe care el ne-o dă tuturor, şi în dragostea cu care ne ocroteşte. Dacă sunteţi vreodată în impas şi nu ştiţi ce cale să urmaţi, aveţi încredere în El că n-o să vă lase să aşteptaţi prea mult. Pe mine m-a salvat, arătându-mi destul de brutal că am ales o cale greşită. După această cumpănă mi-am privit pentru prima dată altfel viaţa şi am decis să fac ceva cu ea, să n-o mai irosesc. Am ales o facultate de asistenţă socială, ca să pot ajuta şi eu, mai departe, alţi oameni aflaţi vremelnic în impasul în care m-am complăcut şi eu vreme de 20 de ani.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.