Prima dată când am avut senzaia asta eram în bucătăria mamei şi o priveam cum spală vasele. Era o zi oarecare, şi brusc am avut impresia că lucrurile se dublează şi eu o iau înainte pe o cărare, dar văd în acelaşi timp şi cealaltă cărare. Mama mi-a spus, întoarsă cu spatele la mine, şi cu faţa spre chiuvetă, că e bolnavă. Că a mers la medic şi i s-a spus că are un cancer limfatic. Deşi vestea m-a şocat şi m-a luat prin surprindere, aveam o uşoară stare confuză generată de acea senzaţie de mai devreme.
Inexplicabil simţisem înainte că avea să urmeze ceva grav. Iar când mama a rostit cuvintele acelea puteam să jur că le mai auzisem o dată. Deşi clar era prima dată. O asemenea veste nu ai cum s-o uiţi. A urmat apoi replica mea stupefiată, şi cuvintele puţine ale mamei, cu care mă consola tot pe mine, deşi ea era cea bolnavă. Cuvinte pe care, din nou, le intuiam aproape înainte de a fi rostite. Îmi era din ce în ce mai clar că scena asta mai fusese trăită o dată, dar aflarea veştii a fost mult mai bulevarsantă decât revelaţia acelui „dejavu”. Aşa că pe moment l-am trecut cu vederea.
A urmat o perioadă cruntă pentru mine. La 25 de ani, în loc să-mi văd de carieră sau de iubit, stau şi sprijin pereţii Spitalului Fundeni, la secţia oncologie. Mama făcea chimioterapie, iar eu sufeream aproape organic alături de ea, pe holuri. Când o aduceam acasă era palidă şi sfârşită. Bombardamentul cu chimicale părea că o distruge mai întâi pe ea şi abia apoi celulele canceroase. Când se ducea să vomite şi ultimele rămăşiţe de viaţă, după fiecare şedinţă, eu simţeam că mi se contractă stomacul şi vărsam, câteodată în mod real, în acelaşi timp cu ea, doar că la bucătărie.
Doi ani s-a chinuit. Dacă am fi ştiut că avea să fie degeaba poate n-ar fi meritat să o schingiuim aşa cu tratamentul ăla odios. Dar cine putea să ştie? O să vi se pară ciudat, dar eu cred că ştiam. Şi nu vorbesc despre o intuiţie pe care probabil o au toţi bolnavii sau rudele lor, în cazuri de boli fatale. Când te aştepţi că moartea e singurul lucru care urmează, dar faci orice îţi stă în puteri ca s-o amâni.
Vorbesc despre senzaţia aia despre care v-am povestit la început, şi care m-a însoţit aproape zi de zi pe perioada celor doi ani în care am trăit cancerul alături de mama.
Ştiam, mai trăisem scene care se petreceau pentru prima dată în spitalul ăla sinistru. L-am văzut pe doctorul oncolog, cu faţa lui blândă, cum iese din salonul mamei şi se îndreaptă spre mine. Ştiam de cum l-am văzut ce are să-mi spună. Dacă aş fi avut răgazul necesar aş fi scris cuvintele pe o bucată de hârtie, ca să i le arăt. Să vadă că ştiu. Că nu trebuie să-mi mai spună şi cu vorbe că organismul mamei era cotropit de cancer şi că nu mai există nicio soluţie. Nicio speranţă. Nu, nu vă gândiţi că era vorba despre o presimţire, pe care o ai când vezi doctorul că se îndreaptă trist către tine. Când ai o astfel de presimţire nu ştii exact cuvintele pe care urmează să le auzi. Nu ştii gesturile pe care doctorul urmează să le facă, să-şi dea ochelarii jos şi cu o mână să te atingă pe umăr, iar cu cealaltă să caute o batistă în buzunar. Nu, nu ai de unde să ştii toate astea. Dar eu le ştiam. Pentru că le mai trăisem.
La fel aveam să trăiesc, de două ori, de parcă nu era suficientă o singură înmormântare. Aveam să le văd pe colegele mamei cum vorbesc încet lângă sicriu. Cum prietena ei cea mai bună îl consolează pe tata, care se despărţise de mama deja de mai bine de zece ani. Şi cum ea, femeia aia care ştia toate secretele mamei, ştie şi slăbiciunile tatei. Eram în faţa uşii de la dormitorul în care mama îşi trăise ultimele zile şi, înainte de a pune mâna pe clanţă, ştiam că înăuntru voi găsi ceva oribil. Ştiam că o să-l văd pe tata cu capul în poala Janei, prietena de-o viaţă a mamei. Şi mai ştiam că atunci când îi voi surpinde mângâindu-se reciproc, el va sări ca ars, şi mă va lua în braţe, plângând.
De ce ştiam toate astea cu câteva secunde înainte să se întâmple? De ce pe toată perioada în care mama s-a luptat cu cancerul am avut tot timpul senzaţia că am mai traversat acel timp? De ce, mă tot gândesc de atunci, nu am putut să găsesc o altă cale ca să nu se repete totul întocmai. Dacă am mai trăit, într-o existenţă paralelă, moarte mamei, oare nu exista nicio şansă să împiedic în această viaţă deznodământul?
Mă tot întreb, de mai bine de un an de când mama nu mai e, oare ce fel de dar de adio a fost ăsta? Şi la ce mi-a folosit? Să ştiu dinainte ce se va întâmpla. E ca şi când cineva te condamnă să suferi de două ori mai mult pentru aceeaşi dramă.
Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.
© Copyright:
"Mama mea a murit de două ori în braţele mele"
Prima dată când am avut senzaia asta eram în bucătăria mamei şi o priveam cum spală vasele. Era o zi oarecare, şi brusc am avut impresia că lucrurile se dublează şi eu o iau înainte pe o cărare, dar văd în acelaşi timp şi cealaltă cărare.
Comentarii (6)
Si matusa mea a murit de cancer la colon, cu cateva complicatii renale in august 2011. Tot la Fundeni a fost "tratata" pentru ca mama mea lucreaza acolo. Dupa 6 saptamani de radioterapie, cand mama s-a intors cu ea acasa lucrurile s-au inrautatit. Eu eram sigur ca asta e inceputul si ca terapia o sa-si faca treaba, dar nu a fost asa. Cea care a avut dreptate a fost mama. Matusa mea mai venise undeva prin martie 2011 in bucuresti pentru ca ea simtea ca are niste probleme de atunci dar a plecat dupa 2 saptamani pentru ca i-au spus ca e perfect sanatoasa si ca nu are nimic. Eu in momentul ala, cand ea a plecat am presimtit ca nu e asa, ca nu e perfect sanatoasa si ca o sa se intoarca. Ca drept dovada in iunie s-a intors in Bucuresti si dupa nici 3 luni s-a stins. Unele presimtiri chiar se adeveresc, poate nu sunt simple presimtiri ci umpic mai mult. Legat de "sentimentele de dejavu" stiu perfect cu e. Simt ca mi-am retrait daca pot spune asa un sfert din viata din cauza lor. E un lucru ciudat.
mama mea a murit cand aveam eu 2 saptamani am stat la bunica mea , dar la 9 luni am fost adoptata ....:( nu duc o viata fericita , ma cert des cu '' parintii '' deja imt ca nu ii mai suport .... mam saturat de viata asta ....mai am un frate pe care nu il cunosc si imi este interzis sa il caut dar .... asta e :(( toti avem prbl desi am 18 ani nu pot sa spun ce dorinte am , ce dureri am ....
mama mea are probleme cu tiroida, a fost operata de 2 ori.dupa aceea a facut diabet.Ma tem de ziua aceea deaoarece vad cu se inrautateste sanatatea ei tot mai rau si nu vreau nu stiu cum e ....... daca ar fi asa eu mas omora pt ca o ubesc enorm de mult si nu as rezista.ce sa fac ca sa nu o pierd???????????????????????????????????
Te inteleg perfect. Mama mea s-a stins pe 21 august 2010, dupa aproape 3 ani de suferinta si nenumarate operatii. Avea cancer de colon, asa ca stiu perfect prin ce ai trecut, si cum e sa stergi peretii spitalului, simtindu-te neputincioasa in fata bolii, cu toate ca medicii chiar au facut totul sa o salveze, dar..... Ceva in mine s-a rupt odata cu plecarea mamei, si e din ce in ce mai crunt.....
Traieste viata ta! Mama ta nu mai e, nu mai are rost sa te gandesti in urma, nu castigi nimic :). Nu uita sa o tii minte cum a fost ea, atunci cand erai copil, nu cum a fost cand avea cancer. Incearca sa uiti ultima perioada :) Multa bafta!
draga mea as vrea sa iti pot spune ceva frumos, o incurajare dar nu-mi gasesc cuvintele asa ca iti trimit o imbratisare virtuala. cu siguranta mama ta vrea sa te stie fericita de acolo de unde este ea acum asa ca incearca sa gasesti in fiecare zi ceva frumos de observat in jurul tau sau in viata ta. cata iubire a investit ea in tine ar fi cel mai frumos rasplatita printr-o viata cat mai frumoasa a ta.
Posteaza comentariu