Aș începe cu începutul, însă e mult prea în urmă. 46 de ani. Așa că o să încep cu ceea ce credeam în momentul acela că este cel mai curajos gest al meu: divorțul. Am ales să ies dintr-o căsnicie toxică în care eu nu trebuia decât să am grijă de casă și de copil, sa nu am pretenții și păreri, în care eram abuzată emoțional în mod sistematic și în care aveam doi stăpâni: soțul și soacra (nu neapărat în ordinea asta).
Și iată-mă la aproape 27 de ani, mamă singură cu un băiețel de nici 3 ani, fără job, fără casă, fără bani.
Deși acasă la părinții mei situația nu era deloc pe roze (tatăl meu murise cu câțiva ani în urmă, mai aveam trei frați cu toții mai mici decât mine), mama m-a încurajat să fac ceea ce simțeam că e mai bine și mi-a oferit adăpostul de care aveam nevoie. Divorțul a fost urât, pensia alimentară calculată la veniturile minime pe economie de atunci, iar eu am început să muncesc în primul loc în care mi s-a oferit șansa: un magazin mic de cartier.
După ceva timp, fiind absolventa unui liceu economic, am început să îmi doresc mai mult. Să câștig mai mult și să-i ofer fiului meu mai mult.Am mers la toate concursurile care se organizau și la care îmi era admis dosarul (pentru că pe-atunci nu aveam studii superioare). De multe ori aflam dinainte că posturile respective erau dedicate anumitor persoane, însă mă încăpățânam să particip. Într-un final am reușit să ocup un post, pe perioadă determinată, într-o instituție de stat. Acolo am cunoscut-o pe cea care este azi prietena mea bună (pe-atunci ea era șeful meu direct). M-a sprijinit mult, m-a ajutat să-mi găsesc de lucru în domeniul contabilității (în afară de jobul de la stat), să pot să mai fac câțiva bani în plus pe lângă salariu.
După ce contractul meu s-a terminat, am reușit să mă angajez în domeniul în care făcusem liceul, la o firmă privată.
Frații mei și-au făcut propriile familii și rând pe rând, ajutându-se unul pe altul, au plecat din țară, așa că rămăsesem doar eu cu mama și fiul meu. Ușor-ușor am achitat toate datoriile pe care le făcusem în timp și parcă întrezăream o rază de lumină.
Mama se pensionase, avea grijă de casă și de fiul meu, iar eu puteam să muncesc. Pe când fiul meu avea 10-11 ani am făcut o schimbare foarte riscantă în ceea ce privea munca mea. Am ales să las deoparte joburile pe care le aveam, să păstrez munca de acasă și să mă angajez la o firmă multinațională (cu sediul principal în America de Sud) care dorea să-și deschidă o unitate de producție în orașul în care locuiesc. A fost cea mai grozavă experiență profesională pe care am avut-o vreodată.
Ajunsesem să am un salariu la vremea aceea de peste o mie de euro lunar, să călătoresc, să-mi cunosc colegii din alte țări, cu care comunicasem până atunci doar cu ajutorul internetului, să mă simt extrem de apreciată ca profesionist și să merg în fiecare zi la muncă cu o bucurie despre care nu știam că poate să existe. Atunci am aflat că organizarea e o religie, iar Excel-urile pot salva vieți.
După câteva săptămâni petrecute la sediul central din Brazilia, unde am putut să observ și să învăț lucruri despre care doar auzisem până atunci, ajunsesem să fiu administratorul fabricii din România. Colegul meu brazilian a fost mutat la unitate de producție în Regatul Bahrain, iar eu rămăsesem cu cea din România. Încrederea colegilor și șefilor mei în mine era absolută, iar eu mă consideram o răsfățată a sorții din punctul ăsta de vedere.
Posteaza comentariu