Poveste adevărată: "Am alergat după el toată Europa!"

Când l-am cunoscut pe Andrei aveam 24 de ani, un copil de un an şi un fost soţ violent, de care abia scăpasem, cu ajutorul poliţiei şi al justiţiei. Am zis că l-am apucat pe Dumnezeu de un picior când fostul a decis să plece din ţară şi m-am simţit pentru prima dată sigură nu numai în casă, ci şi pe stradă. Andrei fusese şi el căsătorit, avea o fetiţă mai mare cu câţiva ani decât a mea şi se stabilise la muncă în Germania. Totuşi, venea acasă destul de des, cel puţin de două-trei ori pe an, aşa că începutul relaţiei noastre a fost exact ce aveam nevoie: un bărbat bun, nu prea insistent, care a ştiut să-mi acorde timp, răbdare şi afecţiune, cât să pot trece peste groaza de a o lua de la capăt cu altul.
 
Relaţia asta la distanţă a durat vreo doi ani, timp în care eu m-am convins că el este bărbatul după care vreau să merg şi la capătul lumii şi am început să-l iubesc. După modul în care mă trata eram sigură că el e omul lângă care voi îmbătrâni şi cu care voi mai face şi alţi copii.
Totuşi, viaţa avea să-mi demonstreze că în materie de bărbaţi era bine să fi rămas la prima mea părere: să nu ai niciodată încredere în ei.
Dacă în primii ani de relaţie principala noastră problemă era birocratică – eu nu puteam să-l urmez în Germania, pentru că nu aveam voie să scot copilul din ţară, fără acordul fostului soţ - după o vreme problema a început să fie alta. Un timp ne-am consolat cu întâlnirile la mijlocul distanţei dintre noi sau cu venirile lui în ţară. Nu erau suficiente, pentru o femeie îndrăgostită, dar era ceva. Credeam că lucrurile se vor aranja în timp.

Apoi, după vreo trei ani am reuşit să smulg de la fostul soţ promisiunea că îmi semnează să ies cu copilul din ţară, dacă merg să trăiesc cu el o vreme, în Franţa. Am făcut-o şi pe asta,  chiar dacă cu groază. Să fii îndrăgostită de un bărbat şi să fii nevoită să locuieşti câteva luni cu altul sub acelaşi acoperiş, credeţi-mă, e iadul pe pământ. Mai ales că fostul soţ încerca să-şi apropie copilul. Acum era schimbat, dar violenţa mocnea undeva, în limbaj, în atmosferă. Iar fiica mea, de trei ani deschisese ochii pe Andrei, şi-l considera aproape tată.
 
Perioada petrecută în Franţa a fost cumplită, dar s-a terminat neaşteptat în ziua în care fostul soţ a trebuit să plece în Africa, cu job-ul. Pur şi simplu într-o zi şi-a făcut bagajele şi mi-a spus să fac ce mă taie capul, că el trebuie să plece, iar noi putem să ne ducem la dracu, că şi aşa nu-l vrem. Îşi dăduse şi el seama, după luni de zile, că nu avem nicio şansă.

Pentru mine a fost un moment greu atunci, pentru că nu aveam job, iar în Franţa nu puteam să rămân aiurea. Primul gând a fos să merg în Germania la Andrei, dar orgoliul m-a reţinut. Să nu-i fiu povară, cu un copil care nu era al lui. Aşa că m-am întors acasă, dar cu speranţa şi aproape siguranţa că Andrei avea să ne recupereze şi să ne cheme la el. Relaţia noastră se răcise un pic în lunile din Franţa, deşi nu-i dădusem niciodată de înţeles că m-aş întoarce la fostul soţ, dar, cine ştie ce poate fi în capul unui bărbat gelos? Aşa credeam, că Andrei e gelos.

Revederea cu el a fost minunată. Când a venit de sărbători în ţară am avut senzaţia că practic reluăm lucrurile de unde le lăsasem. Iubirea era tot acolo. I-am spus că acum nu mai sunt legată de un act, că o am pe Ina pe paşaport şi pot oricând pleca cu ea din România. N-a părut dat pe spate de bucurie. A zis că încearcă să aranjeze în Germania să locuim împreună, că momentan nu se poate. Aşa că am mai aşteptat un an.
 
În anul următor mi s-a oferit posibilitatea să plec la un job în Italia. Am zis că iar e o ocazie să fim mai aproape. I-am spus că voi fi în Italia pentru câţiva ani, s-a bucurat şi nu prea, pe motiv că el aranjase să ne mutăm împreună, şi că acum eu vreau să stau în Italia. Nu ştiam ce să mai fac. Nici să renunţ la job n-aş fi vrut, nici oferta lui nu era foarte fermă. Aşacă am plecat în Italia. Am stata acolo doi ani cu dorul lui, tânjind după el care de fiecare dată îmi băga tot felul de motive, pentru care nu venea să mă viziteze.

Până la urmă, paradoxal, ajungeam să ne vedem tot în România, când veneam de sărbători.

Deşi locuiam la distanţe mai mici acum, şi teretic nu ne mai stătea nimic în cale să ne vedem mai des, după 5 ani de relaţie am ajuns să ne vedem doar de Crăciun sau de Paşte. Am acceptat şi asta, tot cu gândul că lucrurile se vor rezolva la un moment dat.

Rezolvare care, credeam eu, a venit în vara lui 2007, când job-ul meu din Italia şi-a deschis o filială în Germania, chiar în apropiere de oraşul în care locuia el. Pentru că ştiam germana am reuşit să obţin o mutare temporară acolo. Nu i-am spus lui Andrei, ca să-i fac o surpriză. Și cea suprinsă am fost eu. Pentru că în momentul în care îmi parcam maşina pe strada lui, l-am văzut ieşind din casă la braţul unei nemţoaice blonde şi înalte. I-am dat un sms şi mi-a răspuns că nu e în oraş. Deşi eu îl vedeam cu ochii mei. I-am spus că vin în oraş pentru câteva zile şi mi-a recomandat să stăm la un hotel, pentru că locuinţa lui e în renovări şi el doarme la birou, temporar.

Atunci am realizat pentru prima dată ce fel de om e Andrei. Ne-am întâlnit la un hotel, într-adevăr, şi nu i-am spus niciodată că stau de fapt în acelaşi oraş cu el, şi că pentru el am traversat continentul. Am beneficiat de dezmierdările lui, de dragostea lui afişată cu aceeaşi siguranţă, aceleaşi cuvinte mari pe care mi le spunea de fiecare dată, doar că acum ştiam că sunt false. Îmi spunea că e aproape de a finaliza o înţelegere care ne va permite să ne mutăm împreună.

Dacă şi eu sunt gata să renunţ la job-ul din Italia. Cum aş fi putut să mai renunţ la unicul meu sprijin, la independenţa financiară, ca să fiu cu un bărbat care mă minţea aşa de natural?

A fost ultima dată când l-am văzut. După week-end-ul acela la hotel el a crezut că eu m-am întors în Italia. În realitate am muncit jumătate de an în acelaşi oraş cu el şi l-am văzut e câteva ori pe stradă la braţul aceleiaşi femei. Cu care cred că trăia în aceeaşi casă. După câteva luni i-am scris un email în care i-am spus că îi dau libertatea de a-şi alege o altă femeie, pentru că eu nu cred că o să pot fi vreodată cu el. I-am dat cu totul alte motive. Dar ceea ce mă face să cred că am avut dreptate să nu-i spun, niciodată, cât de mult am suferit şi continui să sufăr după el este faptul că niciodată nu mi-a răaspuns la acel email, şi nu m-a mai căutat după. Acum doi ani, când avenit în ţară de sărbători, m-a sunat ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, şi ar fi vrut să vină la mine. I-am spus că nu sunt în ţară, şi am încheiat discuţia. Părea dezamăgit, dar s-a consolat repede.

Deşi mi-e greu, şi azi îl mai consider bărbatul vieţii mele, cred că am luat o decizie bună atunci. Nu ştiu care mai e viaţa lui acum, dar a mea e vraişte, sentimental vorbind sunt o epavă.