Paranormal: "Soţul meu mort mă bântuie!"

Cosmin a murit acum trei ani într-un accident de maşină. Am fost amândoi în maşina aceea, dar eu am scăpat. Am fost în comă şi la un pas de moarte, dar după câteva săptămâni mi-am revenit neaşteptat. Ai mei deja îmi pregătiseră cele trebuincioase pentru înmormântare. N-a fost să fie, nu-mi venise ceasul. Abia când m-am întremat mi-au spus că l-am pierdut pe Cosmin. Am crezut că mă păcălesc şi mi s-a părut cea mai cinică glumă. Pentru că ai mei n-au fost de acord cu căsătoria dintre noi mi se părea că profită de ocazie să ne despartă. Apoi, cât timp am stat în spital, în acea stare de semiviaţă şi semimoarte, am vorbit cu Cosmin, m-a ţinut de mână, mi-a spus că mă iubeşte, cum să fie mort?

Când am ajuns acasă am fost nevoită să cred. Pentru că am mers la cimitir şi i-am văzut mormântul. Cosmin nu mai exista. Am fost impreună doar trei ani, şi nu eram pregătită pentru asta. Ne făcusem planuri pentru o casă, pentru un copil, voiam să vedem lumea, aveam atâta de făcut la vârsta noastră. Aveam doar 27 de ani şi eram deja văduvă.

Prima apariţie a lui Cosmin în viaţa mea conştientă, exceptând apariţiile de la spital, a fost într-o duminică la prânz, când stăteam la masă cu ai mei şi am avut strania senzaţie că cineva îmi atinge cotul. M-am uitat în dreapta şi l-am văzut. Cu figura lui radioasă, şi privirea aceea cu care mă cucerise, care îmi spunea că eu sunt cel mai minunat lucru care i se întâmplase. Prima reacţie a fost să sar de pe scaun. Am scos un sunet surd şi am căzut la loc. Mi-era teamă că am înebunit şi n-am vrut să vorbesc despre ce am văzut. Mama s-a speriat şi ea şi mă tot întreba ce am păţit. I-am zis că am avut un spasm, că am rămas aşa de la coma în care am fost şi că mi se mai întâmplă. O minciună cât mine de mare. Dar cum era să-i spun că-l văzusem pe soţul meu mort?

Apoi apariţiile lui Cosmin au devenit ceva aproape permanent în viaţa mea. Adormeam cu capul pe aceeaşi pernă, alături de el, îi simţeam mângâierile şi aproape că-i auzeam respiraţia. Cum era posibil? Nu puteam să spun nimănui ce mi se întâmpla, dar mărturisesc că nici nu voiam. Ştiam că toţi m-ar fi trimis la un psihiatru, iar eu profitam de ocazie să-l mai ţin puţin pe Cosmin lângă mine. Credeam că totul e doar în mintea mea şi eram cumva, inexplicabil, sigură că după o vreme va dispărea şi această prezenţă de lângă mine şi atunci nu va mai rămâne nimic din dragostea noastră.
 
A trecut mai bine de un an, însă, şi lucrurile nu s-au schimbat. Cosmin era o prezenţă constantă în viaţa mea şi începusem să mă obişnuiesc cu asta. Totuşi viaţa mea era pustie. Mergeam la serviciu, veneam acasă, mergeam la părinţi sau la cumpărături. Nu aveam chef să ies cu prietenii, nu mă simţeam în stare să-i văd pe oamenii care ne ştiau pe amândoi.

Într-o zi l-am cunoscut pe Marian. Un tip amabil care m-a ajutat să mă ridic de pe jos când am alunecat pe gheaţă. Mi-am scuturat paltonul şi când l-am privit în ochi am simţit o căldură inexplicabilă în corpul meu obosit de un an de coşmar. Marian m-a condus până acasă pentru că şchiopătam şi a rămas să-mi pună o pungă cu gheaţă la genunchi. Când a ieşit din casa mea uşa s-a trântit cu o bubuială infernală în spatele lui. A vrut s-o deschidă ca să îşi ceară scuze că nu el o trântise, şi n-a mai reuşit. Uşa era blocată inexplicabil. Niciodată nu se blocase. M-am speriat, am chemat un lăcătuş, în fine, o tevatură întreagă pentru că lucrurile inexplicabile abia aveau să înceapă.

La mijloc era supărarea lui Cosmin, care se vedea dat la o parte din viaţa mea. De fapt, vedea că eu încep să-mi continui viaţa fără el. Am înţeles asta abia după câteva luni, timp în care am început să mă întâlnesc cu Marian şi să tratez cu Cosmin în lumea dintre cele două lumi. Am pătimit multe în lunile alea. Cosmin a inundat casa, a deschis gazele, a răvăşit lucrurile din casă, mi-a scos la vedere gunoiul când a intrat Marian pe uşă şi tot felul de ciudăţenii care ar fi speriat orice om.
 
Am încercat să-l îmbunez pe Cosmin. Să-i vorbesc, să-l rog să înceteze, să mă lase să-mi trăiesc viaţa.
Întâmplarea care m-a speriat cel mai tare a fost atunci când, din disperare, i-am promis că vom fi tot împreună atunci când voi muri, că nu-l voi trăda. În acel moment am simţit cum nişte mâini invizibile mă strâng de gât. Simţeam că nu mai am aer şi probabil aş fi fost la un pas de moarte prin asfixie dacă nu venea mama. Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că apariţiile lui Cosmin nu mai sunt ceea ce tânjeam eu, ci un belstem. Mă bântuia ca să fie sigur că nu voi ajunge a altuia.

Atunci i-am povestit mamei ce se întâmplă. Am mers împreună la un preot, dar din păcate fără rezultat. Cosmin continuă să mă bântuie. Relaţia cu Marian s-a destrămat. Omul nu putea să creadă ce mi se întâmplă şi nici nu era dispus să se încurce cu o nebună. Probabil că asta a crezut despre mine. Singurul lucru care s-a schimbat acum este că urăsc apariţiile lui Cosmin. M-am convins că nu mai sunt doar o închipuire a mea, dar asta nu mă ajută. Am ajuns să-l urăsc pe omul pe care credeam că-l voi iubi până la moarte.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.