"Mama a fost amantă. Eu sunt amantă!"

Societatea noastră ipocrită urăşte amantele. Am înţeles asta citind ce reacţii au avut multe dintre cititoarele dumneavoastră la scrisorile unor femei care au mărturisit că trăiesc cu bărbaţi însuraţi. Totuşi nu înţeleg de ce vă grăbiţi să aruncaţi cu pietre? Vi se pare că ăsta e cel mai rău dintre păcate, dar uitaţi că dacă e să existe o vină în aceste relaţii ea e împărţită şi cu bărbatul respectiv, şi cu femeia care legal îi e sortită. E o relaţie în cel puţin trei, în care fiecare deţine câte o bucată de fericire şi o bucată de păcat.

Personal nu consider că cineva are o vină, ci doar că astea sunt legile firii: oamenii devin monogami doar prin constrângere. Niciun bărbat de pe lumea asta nu va refuza o altă femeie, dacă va avea ocazia să aibă măcar o aventură, niciunul nu rămâne fidel mai mult de trei ani, cât dureaza dragostea. Aşa că nu vă amăgiţi cu morala doamnelor. Şi mai ales nu spuneţi niciodată niciodată.

Eu provin dintr-o astfel de relaţie. Mama a fost căsătorită câţiva ani. Nu s-au înţeles, soţul ei a fost şi el un bărbat ca oricare, dar care spre deosebire de alţii care au mai multe amante, el se însura cu fiecare femeie pe care o iubea. Aşa că mama a fost a treia dintr-un lung şir de neveste. Nu ştiu dacă erau disperate.

La ceva timp după divorţ, mama a devenit amanta tatei. Lucrau împreună şi s-au apropiat mai întâi profesional. Mama e arhitectă, tata inginer şi au lucrat o viaţă la un institut de cercetări din Bucureşti. Când a cunoscut-o pe mama, tata avea 45 de ani, şi era căsătorit cu o femeie mai mare ca el cu 12 ani. Era nefericit. Tot timpul fusese, de altfel, pentru că se însurase din interes. Aveau un băiat deja mare, student, şi evident nu-i mai lega nimic. Funcţia pe care tata o deţinea în institut şi în partid îl obligau să nu divorţeze, deşi sunt convinsă că de multe ori şi-a dorit asta, de-a lungul relaţiei lui cu mama.
 
Mama fusese căsătorită vreo trei ani, după facultate, şi era în floarea feminităţii la 30 de ani, când s-a cuplat cu tata. Diferenţa de 15 ani dintre ei aproape că nu se cunoştea, pentru că eu cred că erau suflete pereche. S-au iubit.
 
Am apărut eu când nu se aştepta nimeni. Mama a fost fericită, deşi pe vremea aia, în anii 70-80 era un stigmat fantastic să naşti necăsătorită fiind. Chiar dacă Ceauşescu dăduse decretul antiavort, normele morale ale societăţii pudibonde erau mai tari. Totuşi mama nu s-a ruşinat niciodată nici cu sarcina, nici cu mine. Se ajunsese ca la institut să se ştie şi cine e tatăl, normal, dar cum spuneam, funcţia lui impunea respect. Existau bârfe, normal, şi astea ajungeau mai degrabă la urechile mamei.

Venirea mea pe lume nu a schimbat ritualul vieţii lor. El trecea pe la noi câteodată zilnic, alteori la două-trei zile maximum. Ştiam, eram obişnuită că tata nu doarme la noi, dar au fost perioade în copilăria mea în care mi-am pus întrebări sau m-am revoltat. Când m-am mărit, am înţeles. Mama a fost foarte deschisă cu mine tot timpul şi nu mi-a ascuns aproape nimic. Sunt sigură că probabil fericită pe deplin n-o fi fost nici ea. Mai ales în concedii sau în perioada sărbătorilor, când era silită să se mulţumească doar cu telefoane şi cadouri neînsoţite de căldura lui.
 
Eu n-am fost niciodată, de exemplu, într-un concediu „cu părinţii” şi credeţi-mă că ăsta este unul dintre regretele mele. Sunt atâţia copii pe lumea asta care-şi detestă părinţii şi iau concediile în familie ca pe nişte corvoade. Eu aş fi dat orice pentru aşa ceva, dar nu am avut.

Am fost însă un copil crescut cu dragoste, chiar dacă a tatălui meu venea în rate. Nu mi-a lipsit nimic, am evoluat normal şi frumos, am dat la facultate şi am primit sprijin şi îndrumare de la ambii părinţi. Acum am o firmă de contabilitate şi sunt la rîndul meu amantă. Nu mi-e ruşine să admit. Îl iubesc pe Ion aşa că nu am de ce să mă ruşinez. Da, e însurat, da are un copil, este mai mare decât mine cu 20 de ani şi eu tehnic i-aş putea fi fiică.

Ion e însurat de 20 de ani şi îşi respcetă soţia. Spune că e o femeie de casă, gospodină, o mamă bună pentru fiul lor, dar după 20 de ani nu mai simte pentru ea nicio dorinţă fizică. Nu mai vede dincolo de gospodina din ea şi femeia atrăgătoare şi sexy. E ceva natural, nu trebuie să ne revoltăm. Deja intuiesc că mă condamnaţi. Înainte s-o faceţi puneţi-vă un pic în locul meu. Sau în locul lui. Ce aţi prefera, să divorţeze? Ar fi mai moral din punctul vostru de vedere? Viaţa sexuală nu se termină odată cu încheierea dorinţei pentru celălalt.

Sunt tânără, am 28 de ani, nu am fost căsătorită niciodată pentru că nu am simţit nevoia. Niciunul dintre bărbaţii cu care am avut relaţii (două serioase până acum) nu m-a cerut de nevastă, dar nici eu nu m-am grăbit să disper că n-au făcut-o. N-a fost să fie. Am o meserie bună, câştig bine, am casa mea, maşină, toate făcute prin forţe proprii, adică cu capul, nu cu fundul, cum greşit s-ar putea trage concluzia.

Când l-am cunoscut pe Ion a fost atracţie la prima vedere. E un bărbat încă frumos şi în putere, are 48 de ani, şi ştie să se poarte cu o femeie. Ştiu că relaţia noastră nu se va finaliza cu o căsătorie, nu-mi propun să-l iau din familia lui, nici el nu vrea asta. Suntem doi oameni care se atrag reciproc şi care trăiesc împreună ceva frumos. Cât va dura. Poate că mai devreme decât îmi propun o să apară şi în viaţa mea bărbatul care să mă facă să mă mărit. Cine ştie? Dat fiind că nu cred în dragoste până la moarte şi căsătorii aşijderea, mi-e greu să mă gândesc la asta. Dar nu exclud ipoteza că voi încerca. Probabil că şi căsătoria e ceva la fel de natural ca şi preacurvia.

Mama a fost o viaţă întreagă amantă. Până la urmă relaţia ei cu tata s-a transformat tot într-un soi de căsnicie. Doar că e neoficială. El continuă s-o viziteze şi azi, regulat, îşi beau cafeaua împreună aproape în fiecare dimineaţă, când el spune acasă că merge să ia aer sau să facă piaţa. Poate că soţia lui ştie. De fapt, mi-e greu să cred că nu ştie. Dar acceptă situaţia deja de aproape 30 de ani. Ce mai contează acum?

Soţia lui Ion nu ştiu dacă ştie. Mi-e egal, oricum. Eu nu-i vreau ei răul, nu văd de ce ar trebui să acţionăm isteric pe marginea unui subiect foarte natural. Eu îi ofer soţului ei acea fericire pe care el n-o mai caută în ea. Dar fericirea asta are consecinţe benefice în căsnicia lor. E un om calm, optimist, mulţumit de viaţa lui, se poartă bine cu familia lui. Un pic din echilibrul ăsta din căsnicia lor mi se datorează şi mie.

Pe de altă parte el îmi oferă mie acel gen de relaţie de care eu am acum nevoie: lejeră, fără angajamente istorice, fără constrângeri şi presiuni inutile. Trăim ce ne pune timpul în faţă. Greşim?

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.