Paranormal:”Tatăl meu s-a reîncarnat într-o pisică!”

Când am găsit-o pe Pisi pe stradă era o iarnă uscată şi geroasă, acum vreo doi ani. Norocul ei a fost că nu ninsese, că altfel poate murea. Era abia un pui zgribulit şi câteva săptămâni după ce am adus-o în casă a suportat injecţii cu antibiotice, deoarece îi curgea nasul, fiind răcită ca un om. Neagră cu pete albe, teoretic, dar era atât de murdară că petele albe abia se ghiceau. Multă vreme am crezut că se va pune pe picioare şi va pleca pe drumul ei. Nu eram neapărat iubitori de pisici, dar nici nu puteam rămâne indiferenţi la suferinţele unui suflet aruncat pe stradă.

Au trecut câteva luni şi Pisi s-a acomodat atât de bine că nu mai voia să plece. În mod ciudat căpătase o pasiune pentru fotoliul tatei, pe care-l îngropasem în toamna dinainte de a o găsi pe Pisi. Apoi au început să apară şi semnele.

Pisi are nişte ochi albaştri aproape umani. Când te priveşte simţi ce vrea de la tine imediat. La început mi-a fost greu să mă gândesc la ea ca şi când ar fi avut voinţă. Totuşi, descopeream în fiecare zi diverse lucruri care la început mi s-au părut ciudate, apoi mi-au dat fiori. Pe lângă faptul că Pisi pusese stăpânire pe fotoliul tatei, făcea gesturi similare cu ale lui: se trezea târziu, cam pe la 9.30, ca şi tata, îşi băga botul în cana mea cu cafea şi sorbea cu limba de câteva ori, apoi mângâia cu boticul şi cu capul pachetul de ţigări de pe masă.

Adulmeca fumul scos de fumătorii din casă cu o expresie de fumător înrăit care încearcă să se abţină de la fumat pentru că medicul i-a interzis.

Deşi am cules-o de pe străzi de pui, Pisi n-a mâncat aproape niciodată lapte. A lipăit de câteva ori primele castronele cu lapte apoi l-a refuzat sistematic. În schimb, manifestă o pasiune stranie pentru brânza de capră, mânâncă ceapă, roade măsline şi evident ar mânca orice fel de carne care se găteşte în casă.

Când nu stă pe fotoliul tatei, Pisi se plimbă agale pe lângă rafturile bibliotecii şi se opreşte îndelung în dreptul cărţilor preferate ale tatei. Le mângâie cu capul, la fel cum face cu pachetul de ţigări şi câteodată îşi plimbă o lăbuţă pe cotoarele cărţilor.

În general participă activ la viaţa familiei şi după niciun an de când era la noi ne obişnuisem cu ciudăţeniile ei. Musafirii noştri se amuzau pe seama ei şi într-o seară, la o masă, cineva a propus să-i dăm să bea ca să vedem cum reacţionează, dacă tot îi plac ţigările şi cafeaua. Aveam întâmplător vinul preferat al tatei, la masă, şi când i-am pus într-un pahar s-a apucat să toarcă şi să-l lipăie cu limbuţa aia a ei colorată de parcă n-ar fi fost prima dată. Culmea e că după asta s-a uitat la noi cu nişte ochi veseli şi satisfăcuţi, de parcă i-ar fi plăcut.
 
În seara aceea, după ce au plecat musafirii, Pisi s-a suit pe raftul cel mai de sus la bibliotecii şi nu s-a mai dat jos de acolo. Mieuna cam ciudat şi se uita când la noi, când la un tom gros îmbrăcat în coperţi negre de piele. Am zis că nu se mai poate da jos, aşa că m-am suit pe scara cu care ajungeam la ultimele rafturi şi am dat-o jos. S-a zbătut în braţele mele şi a scăpat, apoi s-a urcat din nou. Am lăsat-o în pace crezând că are toane. Mi-am zis că nu trebuie să-i dai vin unei pisici că o ia razna.

Totuşi, am vrut să ne culcăm, dar ea nu mai termina cu mieunatul. Avea inflexiuni ciudate şi se tot freca de cartea aia neagră. Până la urmă Mihai, soţul meu, a zis să vedem ce e cu cartea aia, că prea se agită Pisi. Aşa am găsit, în spatele cărţii, un sul cu bani, destul de mulţi, pe care niciunul dintre noi nu-l pusese acolo. Banii erau înfăşuraţi într-o hârtie pe care scria „Ana”.

Nu cunoşteam pe nimeni cu numele ăsta şi evident am fost şocaţi de descoperire. Pe de-o parte ne-am fi bucurat de bani, dar pe de alta era problema că nu ştiam cine-i pusese acolo şi cine era această Ana, căreia părea că-i erau destinaţi. Tot Mihai a fost cu ideea că trebuie să scotocim prin vechile lucruri ale tatei, poate descoperim pe cineva cu numele ăsta, pentru că era evident că până la urmă banii nu apăruseră din neant, ci probabil fuseseră puşi acolo de tata.

Pisi s-a tot frecat de picioarele noastre în timp ce noi făceam supoziţii. Mieuna din când în când şi se uita cu ochii ei albaştri şi mari la noi, parcă ar fi vrut să ne vorbească.

În seara aceea am lăsat lucrurile aşa. Era prea complicat să ne suim în pod să scotocim prin cutiile în care-i depozitasem lucrurile, nişte agende vechi şi alte mărunţişuri. A doua zi, însă, Pisi manifesta o veselie ciudată când m-a văzut că mă sui în pod. M-a însoţit şi aproape că mi-a indicat cu lăbuţa agenda în care aveam să descopăr câteva ilustrate vechi primite de tata de la Ana, şi telefonul Anei Teodorescu.

Am sunat-o şi am invitat-o pe la noi. Era o femei mărunţică, de vreo 65 de ani, care avusese cu tata o relaţie încă de pe vremea când mama mai trăia. Se pare că fuseseră amanţi, prieteni... Iar prezenţa Anei în casa noastră a adus-o pe Pisi în pragul extazului. A sărit imediat în poala Anei, a mângâiat-o pe obraz şi nu s-a dezlipit de ea nicio clipă. Torcea, mieuna, se foia, o lingea pe mâini. Era ceva ce nu mai văzusem la Pisi niciodată. O asemenea afecţiune pentru o străină, practic.

Ana şi Pisi s-au privit lung în ochi şi cred că în momentul ăla şi Ana şi-a dat seama că e ceva straniu cu pisica asta. Când i-am spus cum am găsit acei bani, cu numele ei, Pisi a scos un oftat prelung şi uşurat. S-a aşternut o linişte ciudată în casă şi pentru câteva minute toţi am tăcut: Pisi, Ana, noi.

E greu de crezut, mie nici acum nu mi-e uşor să cred asta, dar altfel nu am cum să-mi explic tot ce s-a întâmplat în ultimul an în viaţa noastră. Cred sincer că Pisi are cumva o legătură cu tata, oriunde ar fi el. Nu pot s-o explic şi nici nu ştiu ce ne rezervă viitorul, dar mă bucur într-un fel că prin ea îl mai am alături pe tata. Cel puţin aşa simt. I-am dat banii Anei, fără regrete sau resentimente. I-am spus că ne-ar face plăcere să ne mai viziteze şi am crezut pentru o clipă că Pisi o va urma. N-a fost aşa. S-a oprit în poartă şi a privit lung după femeia mărunţică. Nu ne-a mai vizitat, dar cred că Pisi o mai aşteaptă încă. Mai ales când stă îndelung în faţa ferestrei.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.