Paranormal: Trăiesc două vieţi!

Am 30 de ani şi până nu demult credeam că experienţele paranormale apar doar la televizor. În urmă cu vreo doi ani şi ceva am făcut împreună cu soţul meu o călătorie în Tunisia, unde ne-am simţit foarte bine. Într-una din zile am mers în deşert şi ne-am plimbat cu cămila. Atunci mi s-a întâmplat un lucru straniu, pe care însă nu l-am conştientizat decât ceva mai târziu. În timp ce eram pe cămilă, animalul s-a speriat şi a luat-o la fugă. Nici nu ştiam că pot alerga aşa cămilele, dar pot să zic că m-am speriat teribil. Cursa ne-a fost oprită de un individ ciudat, pe care nu l-am văzut de unde a apărut, dar ai cărui ochi mi-au rămas întipăriţi în memorie. Era legat la cap şi o pânză îi acoperea faţa. Doar ochii negri şi pătrunzători îi scânteiau ca două flăcări. A oprit cumva, doar el ştie cum, cămila, şi m-a ajutat să mă dau jos de pe ea. Nu mi-a adresat niciun cuvânt, doar m-a privit lung şi apoi a plecat.

Atunci n-am dat atenţie tremurului care mă apucase, când omul acela a pus mâna pe mine, pentru că am pus totul pe seama sperieturii. Dar m-am surprins multă vreme după asta gândindu-mă la ochii aceia negri şi de câteva ori am avut senzaţia chiar că mă urmăresc.

La câtva timp după ce ne-am întors acasă am avut un vis ciudat. Atât de real încât m-am trezit în miezul nopţii, lac de sudoare, şi tremurând la fel ca atunci, după întâmplarea cu cămila. Se făcea că eram tot în deşert, dar de data asta mă simţeam ca una de-a locului. Mă vedeam îmbrăcată în haine tunisiene, nişte voaluri bogate şi răcoroase, iar în preajma mea era acel bărbat straniu, cu ochii lui negri, urmărindu-mă, ocrotindu-mă, din priviri.
Parcă simţeam în nări mirosul nisipului, pe creştet mângâierea soarelui, iar în suflet simţeam că sunt iubită cum nu mai fusese nimeni altcineva până la mine. Iar cel care mă iubea era omul cu ochi negri.
După ce m-am trezit aproape că-mi venea să plâng de ciudă. Lângă mine dormea sforăind uşor Mircea, soţul meu, iar casa noastră era cufundată în întuneric. Nici urmă de soare, nisip, ochi negri...

M-am culcat la loc cu o sfâşietoare părere de rău şi mă rugam să mă întorc înapoi în vis, de parcă lăsasem ceva neterminat.
Nu s-a mai întâmplat în noaptea aceea, şi nici câteva săptămâni după asta. Aproape că uitasem întâmplarea, când într-o noapte m-am trezit zguduită de braţele lui Mircea, care trăgea de mine spunându-mi să nu mai plâng şi să mă trezesc că e doar un coşmar. Eram transpirată şi tremuram. Visasem din nou Tunisia, deşertul, nisipul, soarele, de data asta într-o atmosferă sumbră: se făcea că îmi fusese răpit copilul, rodul iubirii mele cu acei ochi negri. Iar cel care mi-a luat copilul din braţe mă lovise cu un bici peste faţă şi gât.

Când i-am povestit lui Mircea ce am visat, spunându-i şi că totul mi se trage de la excursia în Tunisia, el a observat o dâră roşie pe gâtul meu şi s-a speriat. Pe moment m-a calmat, dar a doua zi s-a gândit că ar trebui să consultăm un medic. Am râs şi i-am spus că exagerează. La ce medic să te duci să-i spui aşa ceva? Te ia de nebun. Totuşi dâra aceea roşie a persistat câteva zile pe gâtul meu şi s-a vindecat în cele din urmă.

Au urmat alte vise, în care mi-am recăpătat copilul şi am fost fericită. Cam la o lună, două, de atunci, continui să călătoresc nopţile în viaţa mea paralelă din Tunisia. La început am încercat să ţin cont de ce făceam în zilele care precedau aceste vise. Credeam că există vreo legătură, fac ceva care le atrage. Dar n-am reuşit să descopăr nimic special.

Pare de necrezut, chiar şi mama, de exemplu, când am avut o tentativă să-i povestesc ce mi se întâmplă, mi-a spus că am luat-o razna. Nu am cu cine să vorbesc despre experienţele mele nocturne care par atât de reale încât mă aştept ca într-una din dimineţi să mă trezesc cu nisip în pat. Singura mea explicaţie, pe care mi-o dau în lipsă de altceva mai ... ştiinţific, este credinţa că probabil, într-o altă viaţă, am trăit acolo, iar acum îmi retrăiesc acea existenţă. Mi-e teamă să mă gândesc că la un moment dat voi ajunge să-mi visez propria moarte sau poate moartea iubitului meu...

Ce pot să spun e că acum trăiesc intens o poveste minunată cu Taruk, aşa îl cheamă pe omul meu cu ochi negri, şi sunt atât de fericită acolo, cu el, încât sunt zile când tânjesc după visele mele. Ştiu că sunt în pericol să-mi pierd căsnicia, dacă mă las pradă acestei pasiuni mistuitoare şi ireale, de parcă aş fi îndrăgostită de un personaj de film. Mi-e imposibil să renunţ, mai ales că visele vin atunci când vor ele, fără ca eu să le pot chema sau împiedica.