Paranormal: "Fiul meu mort la cinci ani s-a reîncarnat!"

O mamă ştie, simte, îşi recunoaşte copilul chiar şi atunci când e schimbat complet. Eu mi-am dat seama că Ionuţ, copilul care mi-a murit în braţe când avea cinci ani, s-a întrupat în copilul altei femei.
O mamă ştie, simte, îşi recunoaşte copilul chiar şi atunci când e schimbat complet. Eu mi-am dat seama că Ionuţ, copilul care mi-a murit în braţe când avea cinci ani, s-a întrupat în copilul altei femei. Întâmplarea a făcut ca eu să îl recunosc şi să trăiesc de atunci sfâşiată între dorinţa de a-l avea din nou şi imposibilitatea de a o priva pe cealaltă femeie de copilul ei.
 
Ionuţ a fost un copil năzdrăvan, făcea tot felul de şotii şi intra întotdeauna în belele. M-am amărât de multe ori cu boacănele făcute de el, dar după ce-l mustram, mă întorceam cu spatele şi râdeam pe înfundate de ce-i trecuse prin cap. Avea o inteligenţă peste medie şi nu se temea niciodată de urmările unor fapte ieşite din tipar.

Întotdeauna m-am gândit că el este reîncarnarea vreunui mare inventator pentru că mereu venea cu idei de lucruri la care noi ceilalţi nu ne gândisem. A început să vorbească devreme, la un an şi jumătate nu-l mai opream. Învăţa rapid cuvinte, făcea conexiuni şi ne lăsa cu gura căscată cu logica lui. Nu mergea niciodată să-l păcălim sau să-l amăgim cu lucruri pentru copii mici.
 
Când a făcut patru ani ştia deja să scrie. Tot ce făcea era decalat, de parcă ar fi simţit că nu are timp. Sau parcă le ştia deja dinainte şi acum ardea etape întregi. În ritmul ăla ne gândeam că o să cerem dispensă să-l dăm la şcoală de la 5 ani.
Avea un fel de a te fixa cu privirea, cu nişte ochi negri ca tăciunele pe care nu ştiam de unde-i moştenise, că la noi, în ambele familii toţi suntem cu ochi albaştri, oameni născuţi şi crescuţi pe Dunăre.
 
Ochii ăia vii şi replicile neaşteptate făcuseră din el un copil la care toată lumea se uita cu interes şi câteodată chiar cu teamă. Era prea deosebit ca să nu te ducă cu gândul că e ceva în neregulă cu el. Şi totuşi nu era nimic în neregulă. Eu, ca mamă, nu vedeam în el decât un copil deştept şi frumos. M-am şi supărat pe o bătrână din cartier care s-a uitat la el şi a zis că îl aşteaptă zile negre ca ochii lui.
 
Când mai avea câteva săptămâni până să împlinească cinci ani s-a întâmplat nenorocirea. Mergeam pe stradă şi el se juca înaintea mea, pe trotuar, memorând numerele maşinilor care treceau. Învăţase să adune şi să scadă şi făcea matematică cu numerele de la maşini. Mintea lui era într-o continuă socoteală. M-am oprit să cumpăr ceva şi am strigat la el să aştepte. Îl văd şi acum, pe marginea trotuarului, tot adunând cifre, atent doar la plăcuţele de înmatriculare. O maşină a depăşit o alta şi din viteză a intrat pe trotuar. L-a luat pe Ionuţ în plin. Totul s-a petrecut sub ochii mei. Ionuţ a murit câteva ore mai târziu, la spital.
 
Doi ani am fost devastată.
Nu-mi trebuia nimic, nu eram capabilă să mai trăiesc. Soţul meu a plecat la muncă în Italia şi a tot încercat să mă ia cu el. Nu mă puteam dezlipi de oraşul ăla, de strada aia, de trotuarul ăla. Deşi totul îmi amintea de copilul meu şi de tragedia noastră. După un an şi jumătate a reuşit să mă convingă să plec. Dar acolo, tot o legumă am fost. Nu mă interesa nimic, nu trăiam decât în virtutea inerţiei, pentru că nu puteam pur şi simplu să-mi opresc plămânii să mai respire.

Într-o zi, mergând pe o stradă în orăşelul în care locuim aici în Italia, l-am văzut pe Julio. Un copilaş de aproape trei ani, cu nişte ochi negri ca tăciunele. În momentul în care mi-a întâlnit privirea am ştiut. Privirea aceea serioasă şi intensă cu care Ionuţ întreba lucruri neaşteptate de la un copil, era acum în ochii altui copil. Am început să plâng şi să tremur, am luat copilul în braţe şi nu mă puteam opri din plâns. Femeia care era cu copilul s-a speriat, dar nu m-a îndepărtat. De altfel, Julio nu s-a speriat de fel. Parcă ştia, simţea şi el. Mi-a prins gâtul cu mânuţele lui şi a stat aşa la pieptul meu. Apoi a rostit cuvintele care ne-au îngrozit pe toţi: „haide mama”. Era formula lui cu care îmi cerea să ieşim afară. Iar Julio nu ştia româneşte.

Soţul meu i-a explicat apoi femeii că sunt zdruncinată de pe urma pierderii copilului.
Totuşi el a refuzat din start să creadă că acel copil era Ionuţ. A început să mă bănuiască de faptul că am luat-o razna definitiv. Nimeni nu-şi putea explica, însă, cum de a vorbit Julio în română.
 
Nu era nimic de înţeles. Părinţii lui Julio sunt nişte oameni de toată isprava. Nu au reacţionat isteric, cum poate ar reacţiona orice părinte văzând că cineva pune mâna pe copilul lui. Mi-au vorbit frumos şi s-au purtat cu menajamente cu mine. Mi-era imposibil să le spun ce gândesc. Dar am început să-i vorbesc lui Julio în română. Mă privea atent şi nu spunea nimic. Când deschidea gura ieşeau cuvinte în italiană, dar avea gesturi similare cu cele pe care le făcea Ionuţ.
 
Din ziua aceea mi-a fost clar că trebuie să rămân acolo, în localitatea aia, că viaţa mea nu mai are sens în altă parte decât în preajma lui Ionuţ-Julio. Soţul meu nu a avut altă şansă decât să mă susţină, dar niciun moment nu m-a înţeles. Cred că nici nu m-a aprobat, dar nu avea ce să facă.

Mi-am petrecut următoarele luni aproape de Julio. Sofia, mama lui, m-a acceptat. Nu multe femei ar face asta. Eu cred că şi ea simţea ceva ciudat în legătură cu noi. Numai mamele simt asta.

Am făcut o înţelegere cu Sofia să o ajut la creşterea lui Julio. Nu aveam nevoie de nimic decât să stau cu fiul meu, dar ei au insistat să primesc o sumă modică pentru serviciile mele. Sofia era bucuroasă că se poate întoarce la serviciu.
 
A trecut un an de atunci.
În fiecare zi îl privesc pe Julio cum redevine Ionuţ. A învăţat foarte repede limba română, dar vorbeşte la fel de bine şi italiana. Pune întrebări, e curios şi matur în gândire. S-a schimbat faţă de cum era până să apar eu în viaţa lui, spune Sofia. E un alt copil, dar tuturor le place. În mica noastră localitate îl consideră aproape un geniu. Face adunări şi scăderi şi e pasionat de cifrele de la numerele de înmatriculare ale maşinilor.

Aici nu există babe care să cobească, ca în România. Totuşi, pe măsură ce trece timpul, am tot mai multe certitudini că Julio este Ionuţ. Mi-e teamă să nu moară şi Julio la fel ca ionuţ, la vârsta de cinci ani. Dacă se va repeta destinul şi ni-l va răpi şi de data asta?

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre
, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.