Paranormal: "Am simţit că fiul meu va muri"

În urmă cu aproape trei ani mi-am pierdut fiul. Avea 15 ani şi voia să devină medic. A murit spulberat pe trecerea de pietoni de un şofer beat. În dimineaţa aceea eu am ştiut că fiul meu va muri, dar n-am vrut să rostesc un astfel de gând, pentru că mi se părea că e o prostie. Nu voiam să-l sperii cu prostiile mele. Presimţirea m-a ajutat totuşi să-i îndeplinesc ultima dorinţă, şi să nu trăiesc mai departe cu vina de a nu-l fi mulţumit înainte de moarte.

Când Andrei s-a trezit în dimineaţa aceea era o vreme morocănoasă. Era 17 noiembrie, într-o marţi, şi întârziase puţin la şcoală. Dar mi-a zis că s-a trezit greu şi că ar avea poftă de o cacao cu lapte, că nu i-am mai făcut demult, şi oricum avea să piardă prima oră. Când mi-a cerut cacao, cu mutriţa aia a lui pe care i-o ştiam de când era de-o şchioapă şi făcea tot felul de năzbâtii, apoi îmi cerea să-l iert, m-am înmuiat şi am acceptat să stea să-şi bea cacaua cu preţul chiulului de la prima oră.

O voce în capul meu mi-a dat, însă, o replică ascuţită ca un pumnal: „oricum nu va mai conta nicio oră pentru el, în ceasul morţii!”.

M-am mirat şi eu de un asemenea gând. De regulă sunt o persoană pozitivă şi nu prea mă încearcă gândurile negre.
 
M-am apucat să fac cacaoa. Am încălzit laptele, am scos cutia din dulap, şi vocea aceea din bezna minţii mi-a vorbit din nou: „pune-i mai multă cacao, că oricum e ultima pe care i-o prepari!”. Era de parcă eu însămi îmi tăiam craca de sub picioare, flagelându-mă cu gândurile astea absurde.
 
M-am uitat speriată la Andrei, care făcuse între timp duş şi aştepta băutura, în halat, şezând pe scaunul din bucătărie. M-a privit şi el şi în momentul în care ni s-au întâlnit privirile vocea mi-a repetat clar şi apăsat: „priveşte-ţi fiul în ochi, e ultima dată!”.

Mi s-au tăiat picioarele şi m-am aşezat la masă lângă el. Andrei s-a îngrijorat şi m-a întrebat dacă mă simt rău. Nu aveam cum să-i spun ce era în capul meu. Era la fel de absurd şi pentru mine. I-am spus că voiam doar să mai stau şi eu cu el de vorbă, că seara nu apucăm să ne vedem prea mult. Eu lucram atunci după amiaza, iar când ajungeam acasă, de multe ori, el dormea. Era un copil cuminte, liniştit, nu avea preocupări de vârsta lui, ci mai degrabă de om matur. Îi plăcea să facă sport, să citească, nu pierdea nopţile.

Andrei a băut cacaoa cu lapte în care nici acum nu ştiu dacă am pus ce trebuie şi cât trebuie. Dar el, sărăcuţul, a spus că a fost cea mai bună din viaţa lui. Ce etichetă!
 
S-a dus să se îmbrace şi a plecat. Zicea că vrea să ajungă exact în pauză, ca să nu stea pe la uşa şcolii. N-a mai ajuns. La jumătate de oră după ce el a plecat de acasă am primit un telefon de la poliţie.
 
Şoseaua era udă, şoferul băuse toată noaptea, se întorcea acasă... Andrei a traversat văzând că maşina e departe şi crezând că va încetini văzându-l pe trecere. Maşina l-a lovit în plin.
 
Un an de zile am fost o legumă. N-am fost în stare să găsesc un singur motiv pentru care ar fi trebuit să mă scol dimineaţa. Şi totuşi m-am sculat, în fiecare dimineaţă, şi continui s-o fac. Nu trece o zi să nu mă gândesc că poate, în dimineaţa aia, dacă i-aş fi refuzat copilului meu ultima dorinţă aş fi trăit în continuare cu vina asta. Dar câteodată mă mai gândesc şi că, poate, dacă nu l-aş fi lăsat să chiulească, l-aş fi zorit să plece, ar fi ratat întâlnirea cu şoferul ăla beat. Sau, cine ştie, poate că aşa i-a fost scris lui să nu-şi trăiască viaţa, iar mie să supravieţuiesc copilului meu.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată.

Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.

Dacă ai trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi crezi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.