Criticile se intiparesc profund in memoria afectiva a copilului
Criticile se intiparesc profund in memoria afectiva a copiluluiDaca parintii sunt nemultumiti de copil si ii spun frecvent acest lucru, uitand sa isi manifeste in primul rand iubirea si aprecierea, micutul va deveni nemultumit de el insusi, "flamand afectiv", va resimti o stare de gol interior, va crede despre el ca este rau sau nedorit de parinti si va incepe sa se comporte intr-un mod distructiv.
Sa luam ca exemplu ceea ce auzim frecvent in parcurile de joaca de la parintii sau bunicii unor copii de 2, 3, 4 sau 5 ani: "De ce esti rau/rea? Nu vezi ca baietelul e mic, de ce nu ii dai si lui jucaria ta?", in situatia in care un copil mai mic cere sau ia jucaria celui putin mai mare decat el.
Cel mai bun mod prin care ii putem ajuta pe copiii nostri sa fie darnici este exemplul personal, si anume ori de cate ori si noi, ca parinti, suntem darnici cu cei din jurul nostru. Unui copil de 2, 3 sau 4 ani nu i se poate reprosa ca este rau daca nu imparte in mod automat jucariile sale. Poate vrea sa dea doar una dintre ele sau poate niciuna in acel moment, oricum ar fi, dorinta copilului trebuie respectata. Cand va fi pregatit sa ofere de buna voie o jucarie altui copil, va face acest lucru.
In schimb, cel mic este pedepsit verbal, i se spune ce este rau si, adesea, se cere prea mult de la el si prea repede. Sa ne punem in locul copilului si sa ne gandim daca noi, adultii, oferim neconditionat oricui ne-ar cere telefonul mobil sau masina personala sau alte bunuri care ne apartin. Si copilul are, ca si adultii, dreptul de a alege ce face cu ceea ce ii apartine.
Criticile verbale adresate copilului, de genul: "Esti rau", "Esti egoist", "Esti obraznic", "Esti impiedicat", "Esti mototol", "Nu esti in stare sa...", "Nu stiu ce o sa ajungi cand vei fi mare" etc., se intiparesc profund in memoria afectiva a copilului, care, din pacate, va incepe sa se identifice cu aceste aspecte negative si va dezvolta o imagine de sine negativa.
Amenintarile incalca drepturile copilului
Amenintarile parintilor la adresa copiilor lor, de multe ori repetate pana la uzura, pun in joc o ecuatie a parintelui puternic, autoritar, care face regulile, fata de copilul care apare drept slab, supus, neajutorat. Oricum, cei mici se simt slabi in fata adultilor. Este important pentru ei sa fie tratati cu respect, intrucat au drepturi si sunt diferiti de parintii lor, fara a fi amenintati daca se abat de la regulile si calea trasata de parinti.
Amenintari frecvent intalnite sunt: "Te las singur", "Te bat", "Imi caut un copil mai cuminte", "Nu mai vin sa te iau de la gradinita", "Vine nenea cu sacul si te ia daca nu esti cuminte" etc.
Sa luam un caz real al unei fetite care era des amenintata de parinti: "Daca nu mananci, le dam toate jucariile tale altor copii". Aceasta amenintare repetata a creat in mintea fetitei de 4 ani o adevarata teama de alti copii, pe care, cand ii vedea, fugea de ei, pentru ca se gandea, implicit, ca ii vor lua jucariile. A devenit izolata, nu vroia sa interactioneze cu alti copii, s-a adaptat foarte greu la gradinita, iar pofta de mancare bineinteles ca nu s-a imbunatatit. Tot parintii se mirau de comportamentul ei si o etichetau ca fiind "nesociabila" si "rea".
Comentarii (11)
Un articol interesant despre cum sa ingrijim relatia cu copilul gasiti si pe www.7relatii.ro. Psihologul Radu-Nicolae Cocea tine si niste workshopuri pe aceasta tema.
ana maria lavinia si mie mi se intampla acelasi lucru
daca ajung sa fiu cum e mama la primul salariu pe care il voi lua imi cumpar un pistol si fac BANG
buna,NU TRECETI MAI DEPARTE!sunt un adult care la randul meu am un copil,incerc in fiecare zi sa ma documentez,sa nu agresez copilul in nici un mod sa fiu o mama cat mai buna si sa creez un om ptr societate echilibrat,nu intotdeauna reusesc,ma enervez sunt stresata ,trista si mai tot timpul nu respect regulile impuse cu mine insumi!sunt autoritara ca am primit autoritate si agresiune verbala la randul meude ex:aveam15 ---16ani si eram virgina dar mi se spunea:curva,haita ,haimana,animal imputit,proasta fetelor,janghina japita ,jagardea,idioata proasta,paduchioasa ,nimernica chizda drac,etc!m-au marcat aceste vorbe,incerc sa nu fac asa dar uneori nu pot1i-am spus fetei mele de 4 ani:---tu chiar esti proasta?apoi mi-a parut tare rau mi-am cerut iertare!o iubesc mult dar uneori nu ma pot razbuna de nervi decat spunand lucruri care nu le gandesc defapt.multumesc
eu am 14 ani si pot sa zic ca niciodata nu am fost abtuta de parintii .mama mai tipa cateodata pe mine dar tati e exigent numai cand se uita la mine eu incep sa plang intrun cuvant is sensibila dar cel mai tare ma durut cand mor certat amandoi pentru ca or aflat ca am un prieten dar noi suntem cumintii dar ei nu cred asta bine am 14 ani dar o fost doar o joaca nu ce cred ei si despre faptul ca mai vorbesc urat sau injura sa zic ca da mai fac asta si chiar ma afecteaza pentru ca asa am inceput si eu sa vorbesc de cand ii aud pe ei
Da, mama mereu tipa la mine, imi spune ca degeava fac umbra pamantului, ca nu stie de ce mai traiesc...si nu, nu ii pare rau. Am incercat sa vorbesc cu ea despre asta, i-am spus ca m-am saturat sa ma tot cert cu ea, am inceput chiar sa plang dar a tipat la mine....uneori ii dau dreptate,nici eu nu stiu de ce mai traiesc. Cand cineva din familie iti devine dusman e foarte greu...psihic, te distruge asta.
Eu de cate ori imi cert copiii pe nedrept le cer iertare. Apreciaza acest lucru foarte mult + invata, cel putin asa sper, ca nu sunt perfecta nici eu, si ca e in regula ca nu sunt perfecta si ca e in regula ca nu sunt nici ei perfecti. Suntem oameni.
nu este bine sa raspundem copilului prin agresivitate verbala,dar mai sunt momente cand se strang multe treburi de facut acasa si nu le dau de cap, iar in timpul acesta baietelul meu mai face cate o boacana si il cert, apoi imi pare rau. Eu cred ca stresul cotidian este de vina.
sunt de acord ca agresivitatea, chiar si ea verbala, nu este o solutie. dar, de multe ori, in stressul cotidian, nu-ti mai poti pastra calmul zi de zi. cele descrise in articol sunt ideale, dar mai mult sau mai putin realizabile. eu am 3 copii si incerc sa le arat cat mai multa incredere, discut foarte des cu ei despre diverse, de la cultura pana la alungarea temerilor si viata reala. dar sunt dati cand nu ma mai pot stapani si nu-i mai pot stapani si trebuie sa ridic tonul la ei sa ma fac auzita. am incercat cu pedepse. alor mei asa mult le pasa de pedepse, incat ajunsesera sa nu se mai atinga de PC timp de vreo 2 luni, la colt puteau sta si vreo 2 ore ... ajunsesem sa nu mai pot tine eu minte ce pedepse au si cat dureaza. asa ca, ideal este sa pastram o linie de mijloc, cat mai posibil sa tindem spre cele descrise de doamna psiholog. dar in practica e ceva mai greu de aplicat. credeti-ma ca, de multe ori, dupa cate un weekend, abia astept sa ma intorc luni la serviciu, cit ca ma asteapta maldarul de dosare de rezolvat.
pot sa va spun ca acest lucru nu este un moft(asa cum as fi crezut si eu acum ceva timp) sunt bunica de cca.patru ani,si printre pasiunile mele(de fapt as putea spune singura)este sportul.Cam de doua ori pe sapt.merg la sala pentru o ,,miuta" cu alte cateva colege;la inceput teo(nepotelul meu) a mers fara probleme;statea in tribuna,era foarte linistit,pana cand intr una din zile,au venit fetele de la oltchim,si cum era cel mai mic s au dus la el si cum facem noi adultii;ne bagam in seama cu astia mici Nu a avut nici o reactie de moment m-am dus la el,meciul era pe sfarsite,la vestiar si acasa A mers si data urmatoare, aceiasi poveste, dar la un moment dat a inceput sa planga si din ziua aceea nu am putut sa il mai fac sa mearga cu mine.Am incercat sa fortez nota,l-am ,,cumparat" cu ceva ce ii place,si cand am ajuns la sala,incepe:ca e mai bine acasa,ca noi suntem mai linistiti acolo....eu ca o fi ca o pati,a inceput sa planga si nu era sa oblig copilul la ceva ce nu vrea sa faca(nestiind nici pana azi de ce nu mai vrea) pe drum in desteptaciunea mea(de ciuda ca am ratat de doua ori sala)i am spun pe un ton care cred ca l a simtit el intr un fel,ca sa nu mai calce pe la mine,si daca maica sa il intreaba daca vrea la valcea sa ii spuna ca nu Ce credeti:bietul copil s a conformat,si pana nu m am dus sa vorbesc cu el,intr un fel sa i explic ca de fapt nu gandeam asa,nu a mai vrut sa vina la mine Problema este ca nici nu pot identifica motivul pentru care nu mai vrea sa mearga Cand il treb,imi spune ca e oribil(in mntea lui nu stiu cu ce asociaza acest cuvant) Deci cine citeste articolulu si gandeste:pe vremea mea............e o mare nedreptate facuta celor mici Va multumesc ca ati avut rabdarea sa ajungeti pana la final
copilul ce aude si vede in casa crede ca e normal, si la fel va face si el ... cat despre amenintari, abuzuri etc nici nu se pune discutie... ei pun totul la suflet ,,, chiar daca sunt mici si le trece repede...
Posteaza comentariu