Adolescentul a crescut si nu mai vrea sa fie tratat ca un copil, iar parintilor le vine foarte greu sa accepte schimbarea de rol pe care o impune aceasta noua etapa in viata... copilului. Aici apare o problema spinoasa: atata timp cat copilul nostru este copil, noi suntem adulti, lucrurile sunt clare si confortabile pentru toata lumea; dar cand copilul creste si incepe sa se transforme intr-un adult, noi suntem... ce?
Copiii nostri adolescenti tocmai ne anunta, fara a avea idee si intentie, ca incepem sa... imbatranim! Crud, nu-i asa? Eternul razboi dintre generatii nu pleaca numai de la o redefinire a valorilor si chinuitoarea aventura a cautarii identitatii de catre adolescenti, ci si din dificultatea parintilor de a accepta ca timpul contabilizeaza ani nu doar in contul copiilor, ci si in contul lor personal.
Vrem sa-i "pastram" copii pentru ca aceasta ne poate da iluzia ca nu suntem batrani. Este un lucru la care merita sa ne gandim atunci cand ne dam seama ca avem fata de adolescent aceeasi atitudine pe care o aveam si acum zece ani, si nu intelegem sub nicio forma de ce "copilul" nu vrea "sa inteleaga"!
Sa spunem ca depasim cu brio aceste doua aspecte, avem o relatie buna cu adolescentul inca de pe vremea cand era prichindel si acceptam ca avem langa noi un tanar adult in devenire, fara ca acest lucru sa ne dea fiori cu fantoma batranetii. Probleme insa apar: alegerea profesiei, grupul de prieteni, sfera preocuparilor, felul in care isi petrece timpul liber, planurile de viitor - sunt numai cateva lucruri importante asupra carora adultii si adolescentii au viziunii diferite si sunt de multe ori tot atatea surse de contradictii.
Ce este de facut?
Din pacate si aici, ca si in multe alte lucruri, nu exista retete infailibile sau sfaturi de 100% succes. Cu mai multa rabdare, poti descoperi insa cateva principii care sa te ajute sa ai o relatie mai buna cu adolescentul tau:
Comentarii (8)
Interesant articol. Eu am aproape 24 de ani si inca incerc sa ma identific si sa vad la ce sunt buna pe plan profesional. In cazul meu, familia mea nu prea ma ajuta moral, nu ma sustine cand vreau sa fac cv care imi place, nici nu ma lasa sa incerc, nici nu vor sa auda ca exista cv mai bun decat ce fac acum; acum avem o afacere de familia, un magazin de cartier si lucram in familie. Din cauza asta am ajuns sa avem ami mult o relatie strict profesionala; sunt intr-un fel omul lor de baza si nu vor sa ma piarda. Mereu le-am zs ca vreau sa ma asculte,dar park e imposibil...numai cand ajungem fiecare la capatul rabdarilor reusit sa avem o conversatie, intr-un mod mai "aprins" si atunci ne varsam fiecare OF-ul. Cand e vb de relatia parinte-copil,parca nu mai avem incredere unii in altii, ii simt prin gesturile lor, sunt prea grijurii mereu ma intreaba unde plec,cu cn,dc in timpul saptamanii merg sa ma plimb...dak nu ies afara ma refugiez in Pc si nici asa nu e bn. De la mama primesc numai critici si de fata cu altii ma lauda, tata e ca un magnet ma urmareste tot timpul prin casa(zi-noapte,nu conteaza),asculta pe la usa knd vb la tel,cand fac baie imi monitorizeaza timpul de efectuare a baii,de spalare pe dinti...Offff .... Imi fura toata intimitatea!!! Si tot astept sa imi dea acceptul sa plec in lume sa imi caut un alt job, sa ma stabilesc in alt oras...park nu am rupt nici pana azi cordonul ombilical de ai mei,parca eu as fii parintele lor,simt k dak plec de acasa se duce totul de rapa: afacere,sanatatea lor...totul...Da-ti un sfat si spune-ti-mi cum ar trb sa procedez sa le explic k nu mai sunt o copila, simt k nu mi-am trait copilaria si viata...ma simt pierduta. Am facut si facultatea de management...ma gandesc: la ce rost sa mai fac si master atata timp cat lucrez la parinti si nu ma lasa sa plec sa simt si eu ca ma pot descurca fara ei...Sunt oricum si f ambitioasa si orgolioasa, prefer sa ma descurc fara ajutorul lor, pt k de multe ori mi s-au "scos ochii" pt un ajutor,cadou,...Nu mi se pare corect...Si uite din cauza asta, k nu avem comunicare am devenit si eu rece cu ei...
Ma numesc Ionela,am 16 ani si am citit articol' D-voastra,care ne este de folos noua cat si parintilor nostri! In zilele noastre nu mai este o noutate disputele dintre adolescenti-parintii...sau mai bine zis dintre generatii!De cele mai multe ori neintelegerile,disputele si multe altele apar intre mama-fiica,aici apare problema de comunicare si modul in care mama abordeaza problema adolescentului sau chiar copilu'.De cele mai multe ori,parintii spun..am incercat sa fiu prietena/prieten cu fiul/fica mea dar aceasta/acesta ma respins!Nu este adevarat noi adolescentii suntem intodeauna deschisi la comunicare si intodeauna ne place s fim asculti si ne dorim ca mama/tata s fie unu' dintre cei mai buni prieteni ai nostrii..dar nu este asa de simplu,pt ca noi adolestenti dorim s fim mai mult intelesi si mai putin criticati!Se intampla de multe ori ca parintii sa.ti spuna "trb sa.mi spui intodeauna adevaru' pt ca cel mai bun prieten ar trb sa.ti fie eu si nu colega de la scoala sau altcineva"bunnn pana aici dar dupa ce.i spui ce se intampla??!!o sa inceapa sa.ti reprosezze ca de ce ai facut asta...ca ai gresit ca este suparat p tine ca nush ce ca nush ce.....si dupa aceasta discutie nu stii ce sa mai crezi,de fapt te intrebi de ce te.a pus sa.i spui probleme tale sau ofurile si dupa aceea a incepu sa.ti reproseze ca de ce ai procedat asa...de ce ai facut asta..in shimb ca el/ea sa te inteleaga,sa te ajute ,sa.ti dea sfaturi si sa te faca s intelegi unde ai gresit si sa incerci ca data viitoare sa nu mai procedezi la fel!Mai am multe lucruri de spune referitor la cest subiect dar pacat ca timpu' nu.mi permite....daca cnv vrea sa discute cu mine iony_dragutza4.
Ma numesc Ionela,am 16 ani si am citit articol' D-voastra,care ne este de folos noua cat si parintilor nostri! In zilele noastre nu mai este o noutate disputele dintre adolescenti-parintii...sau mai bine zis dintre generatii!De cele mai multe ori neintelegerile,disputele si multe altele apar intre mama-fiica,aici apare problema de comunicare si modul in care mama abordeaza problema adolescentului sau chiar copilu'.De cele mai multe ori,parintii spun..am incercat sa fiu prietena/prieten cu fiul/fica mea dar aceasta/acesta ma respins!Nu este adevarat noi adolescentii suntem intodeauna deschisi la comunicare si intodeauna ne place s fim asculti si ne dorim ca mama/tata s fie unu' dintre cei mai buni prieteni ai nostrii..dar nu este asa de simplu,pt ca noi adolestenti dorim s fim mai mult intelesi si mai putin criticati!Se intampla de multe ori ca parintii sa.ti spuna "trb sa.mi spui intodeauna adevaru' pt ca cel mai bun prieten ar trb sa.ti fie eu si nu colega de la scoala sau altcineva"bunnn pana aici dar dupa ce.i spui ce se intampla??!!o sa inceapa sa.ti reprosezze ca de ce ai facut asta...ca ai gresit ca este suparat p tine ca nush ce ca nush ce.....si dupa aceasta discutie nu stii ce sa mai crezi,de fapt te intrebi de ce te.a pus sa.i spui probleme tale sau ofurile si dupa aceea a incepu sa.ti reproseze ca de ce ai procedat asa...de ce ai facut asta..in shimb ca el/ea sa te inteleaga,sa te ajute ,sa.ti dea sfaturi si sa te faca s intelegi unde ai gresit si sa incerci ca data viitoare sa nu mai procedezi la fel!Mai am multe lucruri de spune referitor la cest subiect dar pacat ca timpu' nu.mi permite....daca cnv vrea sa discute cu mine iony_dragutza4.
ma confrunt si eu cu asa ceva,sunt mama de fata,e un copil bun,dar a inceput sa fie rebela,deja am fost chemata la sc de profa de rom ca nu-i place freza ei si atitudinea ei,mie imi place cum e fiica mea,dar ce ne facem cu aceste batrane pt care am facut cerere la inspectorat si am semnat-o noi parintii,si copiii,iar acm ea a uitat ca datorita noua ia salariu,caci pensia e mica,in fine,poate ca undeva si eu sunt vinovata ca-i fac fiicei mele toate poftele(nu e un copil care sa ceara prea multe)si totusi uneori ii e rusine cu mine,uneori nu-i place cu ce ma imbrac si eu ma supun si o las sa ma imbrace cu ce vrea ea,eu zic ca nu merit sa se poarte asa,,eu sunt mandra de ea si ar trebui si ea sa fie de mine,nu-i spun ca nu va ajunge nimic in viata cum spuneSBOY,dar in sinea mea sper ca macar ca mine sa ajunga cadru didactic .
eu am 17 ani , dar cred ca parintii exagereaza ft mult , ma critica mult , imi spun ca asa nu o sa ajung nimic in viata ft des , imi "ridica" incredibil de mult moralul prin "prostule " din orice chestie minora sau nu . ei spun ca ma iubesc si ca trebuie sa inteleg asta , dar ei nu isi dau seama ca din cauza bunurilor noastre materiale eu am inteles ft multe si ca nu sunt cel pe care il cred, si nu am rabdate sa explic asta pt ca sunt luat cu " maturule , nu se vede din situatia scolara (care e buna , fiind la un liceu de prestigiu si reusind sa trec cu 8.50 ) , nu intelegi nimic, nu o sa ajungi nimic in viata etc " ce sa fac ? urasc emo si suicidul , dar , ca oricine la varsta asta , ma gandesc la asta ...
datorita la tot ce se intimpla pe strada,lipsa de siguranta,inebunesc parintii adolescentilor.sunt copii fosti buni si dintro data le este rusine cu parinti.eu cred ca prea multa informatie de cea mai joasa speta pe internet ,anturajul si invatati sa li se dea totul fara sa dea nimic acum de citiva ani au aparut adolescentii care nu au chef de nimic.si eu intreb;de ce sa aiva chef cind au totul pe tava?
da intradevar parintii ne cresc si la un moment dat lor le vine greu sa creada ca noi am crescut ca avem drumul nostru viata noastra.chiar si in cazul meu de un timp nu ma inteleg deloc cu mama mea ea este foarte impulsiva si crede ca face totul bine pentru a avea un viitor mai bun.as vrea sa dau un sfat toturor ce citesc mesajul meu ca atunci cind iti spune inima ca vrei sa mergi la o distractie nu trebuie sa stam pe ginduri ci trebuie sa facem ceva.trebuie sa avem rabdare si sa mergem mai departe.
Teoretic este foarte usor sa abordezi un adolescent,dupa cum reiese din articolul prezentat de dumneavoastra. Realitatea este insa foarte cruda,fiind zi de zi langa un copil in perioada aceasta ,nu mai este asa de usor,mai ales cand esti singura si nu are si tatal aproape(in cazul meu fiid vorba de baiat). Baiatul fiind mic asculta si era foarte cuminte(nu pentru ca era mic ),nu avea impus nimic,fiind ascultator si inca de mic participa la discutii cu mine si mama , avea propriile lui idei pe care le puneam si in practica fiind foarte incantat de asta.Probleme au aparut fiind mai mare pe la 14 ani,cand datorita prietenilor(pe care-i cunosteam)si a lipsurilor, a inceput sa devina foarte obraznic(nu intelegea ca el nu se poate compara cu prietenii ce aveau o situatie materiala mult mai buna decat el,cu toate ca i-am oferit si eu foarte multe,cu orice sacrificiu; posibil ca aici am gresit).De multe ori ma face sa plang ,are si momente in care este foarte intelegator ,iesirile lui le-am pus tot pe seama transformarii (acum are 17 ani),insa parca nu mai stiu ce sa fac ,incerc sa am rabdare si putere sa trec de aceasta perioada. Nu vreau sa cred ca aceasta perioada l-ar putea transforma in ceva mai rau,doresc sa se maturizeze si sa ia cel putin exemplul meu in rabdare,placerea de a face lucrurile cu daruire si din suflet.
Posteaza comentariu