Nu mă omoram cu studiatul, dar pentru că tata e avocat i s-a părut firesc să-mi plătească studiile ca să îi calc pe urme. Dreptul nu e o pasiune pentru mine, dar nici nu voiam să-l dezamăgesc pe tata.
În primul semestru l-am cunoscut pe Cosmin, student în anul 3, fiul unui celebru avocat din Cluj. Cu aspectul lui de latino-lover, Cosmin lăsa în urma lui, pe coridoarele de la drept, armate de fete amorezate. Una dintre ele am fost si eu.
Nu fără temei, aş zice, pentru că după ce ne-am cunoscut a urmat o perioadă de tatonări promiţătoare, care mie mi-au dat speranţe. Pentru el a fost un flirt oarecare, şi relaţia visată de mine nu s-a concretizat. În capul meu, însă, ea a rămas obsedantă. Făcusem o fixaţie pentru Cosmin şi deşi aparent eram conştientă de asta, nu reuşeam să trec peste refuzul lui, pentru că nu înţelegeam de ce nu mă vrea.
Am început să mă compar cu fetele cu care-l vedeam că se afişează. Toate mi se păreau frumoase şi mai slabe. Eu aveam 65 de kg la 1,70 metri şi nu-mi pusesem până atunci problema greutăţii, dar brusc mărimea blugilor pe talie a început să mi se pară importantă.
Orarul de şcoală îmi permitea să merg acasă la prânz şi să mănânc ce gătea mama. Dar pe drum spre casă şi de acasă spre facultate întotdeauna găseam apetisante nişte sărăţele sau nişte batoane de ciocolată. În ciuda peocupărilor pentru siluetă, în semestrul doi deja luasem vreo 3 kg în greutate, iar asta devenise încă un stres.
Veşnic obosită
Prima vomă s-a întâmplat fără să vreau. Mâncasem sărmăluţe în foi de viţă cu smântână, iar pofta cu care le-am îngurgitat m-a silit să mă duc repede la baie după masă. Le-am vomat aproape întregi. M-am simţit uşurată după asta şi am mai încercat după câteva zile senzaţia, aruncând la WC o porţie de spaghete carbonara.
Primele săptămâni de vomă indusă nu te îngrijorează. Mă ustura puţin gâtul, dar senzaţia de uşurare de după fiecare repriză de regurgitat compensa totul. Aşa că am început s-o fac zilnic.
Mă simţeam vinovată, pentru că mama muncea atât de mult în bucătărie să gătească, iar eu îmi băteam joc de munca ei. Am încercat să fac o diferenţiere a tratamentului aplicat mâncărurilor, să vomit numai junk-food-ul, şi să las stomacul să aprecieze mâncarea de la mama. Numai că mi-era aproape imposibil să mă mai abţin. Era deja o altă fiinţă aia care mă târa în baie după fiecare masă.
Mama şi tata n-au bănuit nimic vreme îndelungată, chiar dacă li se părea nefiresc să încarc coşul de cumpărături la hypermarket cu dulciuri sau sărăţele, în condiţiile în care mama făcea zilnic câte ceva pentru desert. Am motivat o vreme că mă consumau nervos examenele, şi că am nevoie de calorii. În realitate, consumul nervos era mai mare între cursuri, când îl pândeam pe Cosmin să văd cu cine se mai afişează.
Ca să încerc să menţin totuşi un echilibru corporal am început să merg la un bazin. Îmi dădeam seama că atâta mâncare pe care mi-o îndesam în gât înainte de a o voma nu putea să nu lase urme pe corpul meu. În primele ore de înot simţeam în apă mirosuri de mâncare. În loc să detecteze clorul din apă, nările îmi transmiteau spre creier pofte dintre cele mai diverse. Când ajungeam acasă, după o oră de înot, mâncam şi ce-mi punea mama pe masă, plus câteva eugenii şi o ciocolată, pe care le ţineam prin sertare în cameră.
Am dus-o aşa până în vacanţa de vară a primului an de facultate. Stomacul meu devenise un ghem dureros, aveam răni în gât şi în gură, dar eram satisfăcută că reuşisem să dau jos cele 3 kg puse în semestrul doi. Totuşi corpul meu nu redevenise cel de odinioară. Eram veşnic obosită, nervoasă, nu aveam putere, renunţasem la înot, eram o umbră ursuză care se plimba pe holurile facultăţii în căutarea lui Cosmin.
Dacă vă înrebaţi ce relaţie aveam cu el, nu vă pot lămuri, pentru că în realitate nu era niciuna. Totul se petrecea în capul meu. Oscilam între senzaţii de euforie, dacă îl vedeam singur şi mă saluta, şi depresii profunde când îl vedeam că se afişează cu vreuna. Singura constantă în viaţa mea era mâncarea. Multă şi degrabă vomitată.
Prima care s-a prins că era ceva în neregulă cu mine a fost mama. A observat că nu am mai cumpărat tampoane două luni de zile, şi s-a îngrijorat că aş fi gravidă. Viaţa mea sexuală era zero barat, de aceea nici nu acordasem atenţie faptului că nu-mi mai venise cilcul. Reacţia mea mirată a pus-o şi mai tare pe gânduri. N-am vrut să merg la doctor, dar monitorizarea mamei a devenit mai atentă.
Dar reprizele mele de vomă deveniseră atât de „profesionale”, încât reuşeam să elimin tot, rapid şi fără zgomot. Mamei i-ar fi fost aproape imposibil să-şi dea seama ce fac eu în baie.
Teama de demoni
Aveam un păr lung şi bogat. Am fost nevoită să mă tund scurt pentru că îmi cădea în cantităţi incredibile. Ori de câte ori îl periam, umpleam WC-ul cu fire negre. L-am tuns şi vopsit blond, ca să nu-l mai văd prin casă. În acelaşi timp, însă, ca o bătaie de joc, mi s-a îndesit părul de pe mâini şi de pe picioare. Vizitele la cosmeticiana care mă epila au fost şi ocaziile în care mi-am perfectat setul de minciuni cu privire la aspectul corpului meu, care era un complex de zone pufoase, alternat cu zone fleşcăite. În vara aceea, pentru prima dată am găsit un pretext ca să nu merg la plajă. Mama şi tata nu pricepeau, eu eram disperată după plajă şi soare. Am motivat că am restanţe şi că trebuie să învăţ. În realitate mă uitam în oglindă şi-mi închipuiam cum ar reacţiona Cosmin dacă ne-am întâlni întâmplător pe plajă. I-aş părea respingătoare, cu siguranţă, mă gândeam.
Într-o zi am văzut nişte dâre de sânge în WC-ul în care tocmai aruncasem ce mâncasem. M-am speriat, crezând că e din stomac. Dar era de fapt un dinte pe care-l „vomasem” odată cu resturile alimentare. Mi-am privit îngrozită gingiile în oglindă. Descopeream brusc nişte carii, de parcă fusesem plecată multă vreme şi abia la întoarcere mi-am revăzut dantura.
Dentistul a fost primul care mi-a pus diagnosticul, deşi nu era competenţa lui. Dar probabil că mai văzuse asemenea gingii. Mi-a sugerat să fac un set de analize complete, fără să-mi spună exact de ce mă suspectează. Evident că l-am ignorat, dar era prieten cu tata şi l-a anunţat.
Aşa am ajuns la Insistutul de boli de nutriţie Paulescu, din Bucureşti. Aveam aproape 20 de ani, dar corpul îmi era o epavă. Medicii spuneau că dacă mai aşteptam, îmi ceda inima. Disperarea mamei, figura tulburată a tatălui meu, doi oamenii care nu pricepeau unde au fost ei cât timp eu mi-am distrus viaţa, m-au făcut pentru prima dată să mă văd cu ochi speriaţi, pe patul de spital.
Tata nu a vrut să mă lase acolo. Am îngheţat studiile şi am plecat în Germania, unde trăieşte sora lui. Aici am încăput tot pe mâinile unei doctoriţe românce. Am aflat că nu sunt nici prima, şi cu siguranţă nici ultima din lume care păţeşte aşa ceva. Şi că dincolo de ajutorul familiei, cel mai mare ajutor trebuie să vină tot din capul meu. Adică de acolo de unde a plecat totul.
Recuperarea a fost grea şi nu e definitivă. Mi-am privat corpul de vitamine şi minerale timp de mai bine de un an de zile, iar revenirea ciclului, după câteva luni de tratament, nu-mi va garanta că pe viitor voi avea o viaţă normală sau copii. În plus sunt şi predispusă la osteoporoză timpurie, pentru că mi-am distrus rezervele de calciu din oase.
Doctoriţa Wolf, româncă emigrată de 25 de ani în Germania, măritată cu un neamţ, mi-a spus că oricând pot s-o iau de la capăt. Va fi de ajuns un stres oarecare şi o „nebăgare de seamă”, cum spune ea cu umor. Adică, dacă nu sunt atentă, să mă abţin să-mi bag degetele pe gât după masă, pot să ajung din nou pe mâinile ei.
Acum mă sperie orice indigestie, pentru că înseamnă vomă şi dureri de stomac. Şi mi-e frică să nu trezească demonul ăla care va trăi veşnic cu mine, şi care acum e doar adormit.