Experimente psihologice făcute încă din anii ’80 arăta că persoanele cu inteligenţă pentru medie se mobilizează mai bine sub influenţa anxietăţii. Ea face ca organismul să funcţioneze ca un motor “tunat” şi atunci performanţele cresc pe măsură. Pe termen scurt. Pe termen lung, organismul nu are capacitatea de a susţine toată această suprasolicitare fizică şi psihică şi începe să cedeze pe unde se simte mai slab: fizic sau psihic.
Cei mai mulţi îşi negociază interior prelungirea anxietăţii, de la o perioadă anume (“până termin creditul de nevoi personale” sau “până pleacă şeful” sau “până dovedesc ce pot şi o lasă şi ei mai moale”) sau pur şi simplu nedeterminat (“asta e viaţa”, “nu am alternativă”, “se poate şi mai rău decât atât”).
Aceste negocieri le putem uşor găsi în noi sau la cei din jurul nostru. Ele sunt marca unei comunicări dihotomice, ca două fraze care merg în direcţii diferite: “nu mai pot să fac asta” versus “nu mă pot opri să fac asta”.Când începem să creăm această dihotomie în interior, mintea noastră încearcă să o rezolve cumva. Şi aici fiecare îşi poate găsi drumul interior prin care să o facă. Fiecare are propria perioadă în care înaintează cu piciorul apăsat şi pe frână şi pe acceleraţie, şi vrând să înainteze, şi vrând să se oprească.
Din acest punct de criză interioară, începem să ne negociem ieşirea din această situaţie de criză, pentru a redobândi starea de homeostazie.
Îmi amintesc de un tânăr care trecea în fiecare zi prin acest chin interior în timp ce stătea în autobuz sau troleibuz, luptându-se cu intersecţia de la Răzoare.
Între drumul de acasă către birou, între drumul de la birou şi drumul acasă, intersecţia de la Răzoare era ca un examen zilnic, epuizant şi uneori de netrecut.Drumul ajunsese atât de greu de dus pentru el, atacurile de panică atât de cumplite, încât de multe ori alegea ca 3-4 staţii să meargă pe jos, pentru a evita să stea în autobuz între staţii mai mult decât putea duce. Iar dacă alegea să meargă totuşi cu autobuzul, se asigura că nu e ora la care poţi sta şi 20 de minute între staţii, stătea la uşă, ca să poată coborî primul şi avea trăiri care îl epuizau pentru câteva ore bune, fără a mai fi în stare de nimic după.
Dacă îţi povestea despre problemele sale, el spunea că intersecţia de la Răzoare este problema lui. Şi că dacă nu ar fi intersecţia de la Răzoare, i-ar fi mult mai uşor să ajungă la serviciu, să se concentreze la muncă, să suporte mai bine bădărănia şefului său, care reuşea în fiecare zi să îl facă să se simtă inadecvat şi incompetent.
Uitându-se mai de aproape la el şi la problema să, Adrian a început să înţeleagă că nu intersecţia de la Răzoare era suferinţa lui, oricât de cumplită ar fi această intersecţie, care mănâncă ani din viaţa tuturor celor ce trec prin ea.
Ci şeful său, serviciul său. Pentru că însă, interior, el şi-a negociat că serviciul este un trebuie la care nu poate renunţa şi unde nu poate schimba nimic, Adrian a avut totuşi nevoie de un loc în care să îşi exprime suferinţa, neputinţa şi chinul prin care trece pentru a merge la serviciu. Iar intersecţia a fost numai bună pentru a-l ajuta să facă asta.Când a conştientizat acest lucru, Adrian nu a devenit brusc alt om. Însă, în primul rând, intersecţia a devenit mai degrabă un simbol al suferinţei sale decât o sursă de suferinţă. Nu “a mai avut nevoie” de atacurile de panică, dar a reuşit să îşi negocieze o ieşire din situaţia dătătoare de suferinţă. Chiar dacă la început spunea că e imposibil (şi chiar credea asta), a reuşit să îşi găsească un alt serviciu. Iar perioada în care şi-a căutat serviciul l-a ajutat să suporte mai uşor ce i se întâmpla în fiecare zi, pentru că îşi negociase un termen limită şi era mândru de asta.