Într-un loc public, doi părinţi cu un copil de grădiniţă. Părinţii sunt implicaţi într-o discuţie, copilul pierde ceva timp observând mediul nou, apoi se îndreaptă către părinţi, pentru a încerca să facă şi el parte din conversaţie.
- Mihai, te rog să stai cuminte. Suntem într-o sală de aşteptare.
Nu pot să mă întreb ce a înţeles copilul din asta. Câtă experienţă are la vârsta lui într-o sala de aşteptare, cât de important a fost pentru el atunci să fii cuminte şi mai ales dacă a învăţat ce se întâmplă dacă nu eşti cuminte. Aflu destul de repede cum vede Mihai lucrurile.
Sunt şi copii pentru care “stai cuminte” este o comandă suficient de puternică pentru a o executa, fără a mai încerca să o înţeleagă.
Alţi copii însă nu fac acest lucru. Nu pentru că unii sunt mai “buni” decât alţii, ci pentru că sunt diferiţi.Pentru un copil o instrucţiune de tip “fă aşa” sau “nu fă aşa” poate fi mai degrabă o invitaţie către altă întrebare: “ce se întâmplă dacă fac aşa?” Şi dacă este un copil care a învăţat deja că alţii îşi asumă consecinţele faptelor sale (că alţii rezolva problema atunci când el intră în necaz) sau e un copil care este în lupta de putere cu părinţii (totul devine o luptă în care se stabileşte cine a câştigat), atunci această invitaţie este foarte ispititoare şi primul lucru pe care îl va face, va fi să nu asculte de instrucţiune.
Stresul părintelui de acest fel poate deveni foarte mare, pentru că el se raportează la o interpretare falsă a comportamentului copilului: el crede că, atunci când copilul nu face aşa cum “ar trebui”, nu vrea.
Însă pentru copil, nu e vorba de a vrea sau a nu vrea, ci ceva mult mai important: pentru copil este vorba despre modul în care a învăţat să îşi găsească locul în relaţia cu adulţii până în acest moment al vieţii sale. Pentru copil nu este doar un moft volitiv, este o chestiune de supravieţuire. Şi nu îşi va schimba regulile de viaţă pentru că i se spune că “regulile sunt diferite” fără a verifica acest lucru, mai ales că regulile acum sunt cu siguranţă unele verificate (de exemplu, a văzut deja că dacă devine obraznic, primeşte mai multă atenţie).A-i spune lui Mihai ce să facă sau cum să facă nu pare să însemne prea mult pentru el, căci imediat ce părinţii i-au spus despre cum să fie, a început să facă exact opusul, devenind tot mai vizibil şi mai exuberant, astfel încât a reuşit în următoarele minute să capteze toată atenţia.
Aceşti părinţi, ca mulţi alţii, au ales în cele din urmă forţa pentru a-i arata cine are puterea.
Mă întreb ce va înţelege Mihai din asta, pe măsură ce aceste interacţiuni se vor desfăşura în această manieră? Că el nu e în stare de lucruri sau că trebuie să devină puternic şi agresiv pentru a putea face doar ce vrea el când vrea el? Că este un învins sau un învingător, nu face prea mare diferenţă, pentru că pentru el viaţa poate deveni încă de acum o luptă în care sunt forţe inegale şi în această luptă poţi să învingi sau să pierzi. Dar nu să cooperezi sau să te simţi egal celorlalţi.