În adolescență eram mândră de fizicul meu și nu credeam că voi ajunge vreodată să-l urăsc. Dar iată că la 27 de ani sunt o epavă umană – din punct de vedere moral – și nu știu cum să ies din acest cerc vicios al frumuseții, pe care foarte multe femei și l-ar dori, inconștient.
În ciuda frumuseții am știut dintotdeauna ce vreau să fiu și că nu vreau să mă bazez pe cum arăt, ci pe ce am în cap. Așa că am învățat, am făcut o facultate, m-am străduit să urmez calea dreaptă și să nu profit de pe urma slăbiciunii pe care mulți profesori și colegi o aveau pentru mine. Am reușit să termin o facultate bună, cu medii mari, am făcut un master și m-am măritat în același timp cu primul bărbat care s-a purtat cu mine decent.
Adică nu a devenit obsedat de frumusețea mea, cum s-a întâmplat adesea în anii în care eram curtată de diverși. Am crezut multă vreme că mă iubește pentru cine sunt, nu pentru cum arăt, așa că primii doi ani de căsnicie au fost poate cei mai frumoși, pentru că erau inocenți.
În timpul ăsta viața mea a fost la fel, deși credeam că faptul că sunt căsătorită mă va ajuta să scap de avansurile nedorite și de hărțuieli. Am continuat să fiu invitată în diverse locuri, să mi se facă propuneri nesimțite de-a dreptul și să fiu considerată „gata de acțiune” chiar și când eram de mână cu soțul meu. Mai presus decât orice am continuat să fiu singură, fără pieteni și mai ales prietene, pentru că femeile mă urăsc în general, considerând că oricând le pot face avansuri, cu succes, iubiților lor.
Uneori mi se părea jignitor și față de soțul meu să fiu abordată așa alături de el, deși era suficient de jignitor față de mine că trebuia să accept acest gen de atenție nedorită de la diverși oameni: de la amici, cunoscuți și până la colegi, trecători sau chiar chelneri. Și nu, nu eram îmbrăcată provocator, trebuie să menționez acest lucru. Curios lucru, însă, el era mândru să se afișeze cu mine și mândru, de asemenea, de atenția pe care toată lumea mi-o acorda.