Știți ce a fost meteosensibilitatea la mine? Exprimarea neplăcerii în timp ce plouă sau ninge ori lapovițează. Durere de oase, mai slabă sau mai intensă. Apariția somnului mai lejer sau mai acut. Toate lucruri neplăcute, dar foarte ușor de dus.
Iată ce a devenit meteosensibilitatea și când apare ea, în prezent: când sunt nori mari pe cer; când plouă o zi, două, o săptămână; dacă bolta e plină de nori albi care ning. Ce pățesc eu: mă ridic din pat de parcă aș veni de pe altă lume, deci am senzație de ireal. Nu pot să fac nimic. Nu am energie deloc.
Acest lucru s-a întâmplat, circa 600 de zile, chiar la o simplă ploaie, peste care, în vremea vieții mele sănătoase, treceam cu ajutorul unei umbrele.
Soarele, în timpul sănătății, era suficient ca să mă energizeze o zi/o viață întreagă.
În această perioadă, de tristețe acută, cele două umbrele nu m-au ajutat deloc. Culmea! Încetarea ploii nu a însemnat ameliorarea stării generale. Ba, mai rău, soarele, apărut pe cer, m-a lăsat la fel de fără chef/sens.
Ce am pățit, sâmbătă, de sărbătoarea iubirii la români:
A trebuit să mă dau jos din pat. Am reușit suficient de greu, târziu. După ce prietenul meu m-a invitat să fac acest lucru. Am făcut patul suficient de alert. Scuturând lenjeria. M-am îmbrăcat. Un pic mai greu. Am luat pisicul. L-am pus în cușcă. L-am dus la veterinar. Am venit acasă. Ne-am întrebat, noi oamenii, ce facem de Dragobete. Nu ne veneau idei. Pe prietenul meu îl durea suficient capul. Iar eu am avut câteva idei. Dar mintea mea era în ceață.
Așa, cu fumul acesta în creier, am luat soluția de mobilă. Și am șters-o. Scuturând de multe ori cârpa. De praf. De păr de pisic. Deci am făcut drumuri de la obiecte la ferestre. Apoi am șters geamuri, ecrane de calculatoare/televizor. Alte drumuri. Care ar fi trebuit să mă energizeze. Să mă poziționeze în real. În dinamic, în mișcător. Dar nu a fost astfel.
M-am sprijinit de toate suprafețele acestea. Le-am curățat eu! Dar ele m-au susținut! N-am înțeles nimic. De ce nu știm noi, doi oameni care se iubesc, ce să facem de Dragobete. De ce m-am trezit mai greu și am făcut treabă în casă, cărându-mi corpul. De ce nu mi-am putut pune adidașii și treningul să mă duc să alerg. Mai ales că am dormit bine.
Dar acum, pe scaun, scriind, am priceput. Ea, depresia, nu m-a părăsit de tot.
Ninsoarea m-a meteosensibilizat. Dar nu ca pe sănătate, ci ca la vreme de melancolie. Adică dându-mi greu posibilitatea să-mi curăț casa. Să-mi iubesc omul. Să-mi tratez animalul de companie. Să-mi sun bunica. S-o întreb dacă și-a putut face cărarea, prin omăt. Dacă/ce a mâncat. Să pot, cu greu, să-i dau, măcar, replici mătușii, care a făcut efortul și m-a apelat pe celular.
Acum am decis: ieșim să mergem pe zăpadă. Dacă tot este! Și pe mine mă transformă în broasca din poveste...